Prețuri și Concurență

CAPITOLUL I

SISTEMUL DE PREŢURI ÎN ROMÂNIA

1.1. Conceptul de preţ şi baza preţurilor

Definit în termenii cei mai generali, PREŢUL reprezintă o sumă de bani primită sau plătită pentru cedarea, respectiv obţinerea unui bun sau serviciu. Sub aspect economic, preţul este expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor care fac obiectul schimbului şi constituie o categorie economică.

Preţul exprimă relaţiile băneşti care apar şi se derulează între agenţii economici, între aceştia şi populaţie, între cetăţeni, între diferite firme şi state etc. cu privire la exprimarea în bani a valorii mărfurilor care fac obiectul schimbului. Dar, în prezent, preţul nu se limitează doar la valoarea bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului, ci cuprinde în sfera sa şi alte acte şi fapte, putându-se astfel vorbi de: preţul acţiunilor, al obligaţiunilor şi al altor titluri de valoare, preţul concesiunilor (redevenţa), preţul locaţiilor de gestiune, preţul capitalului împrumutat (dobânda) sau a celui utilizat (amortizarea, chiria) etc.

Referitor la baza, la factorii de formare a valorii mărfurilor (şi a preţurilor) au existat mai multe curente de gândire, mai multe teorii.

a) Teoria valorii muncă elaborată şi susţinută de reprezentanţii economiei politice engleze: William Petty, Adam Smith şi David Ricardo. Referindu-se la valoarea mărfii, David Ricardo concluziona că mărfurile, având utilitate (pe care o considera esenţială pentru valoarea de schimb), îşi trag valoarea din două izvoare: din raritatea şi cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor.

b) Teoria valorii muncă susţinută de Marx. Karl Marx a preluat de la clasicii englezi teoria valorii muncă şi a dezvoltat-o până la o formă extremă. Marx afirma că, din punct de vedere calitativ, valoarea mărfii nu reprezintă altceva decât muncă omenească abstractă, omogenă, nediferenţiată, socialmente recunoscută ca utilă şi că valoarea nu conţine nimic în afară de muncă, iar din punct de vedere cantitativ, mărimea valorii este determinată de timpul de muncă socialmente necesar creării bunurilor. Prin urmare, Marx absolutizează rolul muncii, în special al celei fizice, în crearea valorii şi neagă rolul utilităţii bunurilor ca factor determinant al valorii, utilitatea fiind redusă la o simplă premisă. Munca este considerată ca singura măsură reală care poate servi la aprecierea şi compararea mărfurilor şi ea constituie preţul real (natural) al unei mărfi, iar cantitatea de bani defineşte preţul nominal al mărfii.

c) Teoria utilităţii marginale – conform acesteia, valoarea (preţul) unei mărfi este determinată de utilitatea marginală, mărimea ei fiind o funcţie de raritatea mărfii respective, iar mecanismul concret de stabilire se bazează pe acţiunea legii cererii şi ofertei: cererea este o funcţie de utilitate şi oferta funcţie de raritate. Raritatea unui bun determină mărimea sacrificiului pentru obţinerea lui. Adepţii acestei teorii pun deci accentul pe utilitatea bunului ca factor de determinare a valorii, acordând prioritate satisfacerii nevoilor umane, căreia trebuie să i se subordoneze producţia. De asemenea, în formarea valorii, ei acordă muncii un rol asemănător rolului oricărui alt factor de producţie (capital, informaţie sau ştiinţă, factori naturali etc.) şi nu unul exclusiv. Valoarea unei mărfi, după această teorie, este cu atât mai mare cu cât ultima unitate consumată din acea marfă are o utilitate mai mare.

d) Există şi opinii după care cele două concepţii privind formarea valorii (teoria valorii muncă şi teoria utilităţii marginale) nu se exclud automat, ci, mai degrabă, luate separat ambele sunt unilaterale şi deci trebuie considerate complementare. Astfel, economistul francez Charles Gide considera că în formularea ofertei (şi a preţului de ofertă) importanţă au costurile, iar în formularea cererii (şi a preţului de cerere) utilitatea bunurilor. Un alt reputat economist, Alfred Marshall, afirma că valoarea se întemeiază pe utilitatea finală şi pe cheltuiala de producţie şi se menţine în echilibru între aceste două forţe opuse.

După alţi economişti, se poate vorbi de două teorii în formarea valorii, una obiectivă şi alta subiectivă. Conform teorii obiective, valoarea este dată atât de munca încorporată în marfă, cât şi de utilitatea mărfii. După susţinătorii teoriei subiective valoarea (de schimb) se apreciază prin utilitatea şi raritatea bunului, dar şi prin solvabilitatea cereri, ei situându-se pe poziţia cumpărătorului.

Prin urmare, se poate concluziona că în formarea valorii şi preţurilor au importanţă, atât utilitatea care determină, în ultimă instanţă, cererea şi preţul de cerere, cât şi costul de producţie prin care se manifestă caracterul limitat, raritatea factorilor de producţie şi care determină oferta şi preţul de ofertă.

Într-o economie de piaţă, preţurile se formează ca rezultat al comportamentului specific al agenţilor economici, al modului în care aceştia reuşesc să cunoască mai bine piaţa şi să-şi adapteze activitatea sau consumul la cerinţele şi situaţia pieţei. În funcţie de condiţiile economico-sociale prin care trece o ţară, într-o anumită perioadă, importanţă mai mare are unul sau altul din cei doi factori (cererea sau oferta) în formarea preţurilor. În ţara noastră, în perioada de tranziţie, preţurile au fost, în general, impuse de către ofertanţi şi se bazează pe costuri ridicate, rezultat al unei productivităţi scăzute a muncii, a unor salarii care joacă şi rol de protecţie socială (nu doar de remunerare a muncii), a unor dificultăţi economice şi financiare prin care trec mulţi agenţi economici.