Prețuri și tarife

1. ABORDAREA CONCEPTULUI DE PREŢ IN TEORIA ECONOMICĂ.

2. FUNCŢIILE PREŢULUI.

3. SISTEMUL DE PREŢURI.

4. TIPURILE PREŢURILOR ŞI CLASIFICAREA LOR.

=1=

Preţurile, “ creaţie “ a producţiei şi schimbului de mărfuri, au devenit o categorie economică de prim rang sub raportul complexităţii şi intercondiţionării lor cu alte categorii şi procese economice, cu dinamica globală a dezvoltării economico-sociale a unei ţări. Preţurile sunt cuvinte întâlnite pretutindeni, oriunde şi oricând, cu o frecvenţă pe care nu o au ceilalţi termeni economici. Orice individ sau agent economic plăteşte sau/şi încasează zilnic nenumărate preţuri.

În domeniul economic prezenţa preţului este evidentă, fiindcă în categoria de preţ sunt întrunite toate problemele de dezvoltare economică: producţia, mărfurile, munca, informaţia, capitalul, investiţiile, transporturile, serviciile, folosirea pământului etc. Aceste realităţi au făcut şi fac din problema analizei naturii preţurilor o formă frecventă de investigare ştiinţifică a lor.

De la începutul întroducerii în limbajul economic termenului de preţ i s-au atribuit sensuri variate, dar toţi cei care l-au însuşit şi folosit au intuit faptul că preţul măsoară ceva. De pildă, încă în antichitate, Aristotel susţinea că “preţul exprimă echivalenta a două bunuri diferite calitativ”. Preţul ca expresie banească a valorii mărfii a apărut odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri şi anume atunci când au apărut banii, moneda măsurând acel “ceva” existent în toate bunurile supuse schimbului. Una din cele mai controversate probleme a ştiinţei economice a fost gasirea acelui “ceva” care le face comparabile, masurabile şi transferabile pe toate bunurile supuse schimbului.

Analiza naturii economice a preţului a început cu economia clasică, respectiv cu A. Smith, care a arătat că masura reală a valorii de schimb ale marfurilor este munca. Mai tîrziu D. Ricardo consolidează acest punct de vedere şi susţine că munca ce întruchipează valoarea are dublu caracter: munca vie (reprezintă transferarea valorii de la mijloacele de producţie la produsul finit şi crearea unei noi valori, având un caracter activ activ asupra valorii) şi munca materializată (întruchipată în mijloacele de producţie şi are un caracter pasiv asupra valorii).

K.Marx a preluat teoria valorii de la clasici, îmbogaţind-o cu elemente noi, şi defineste valoarea ca “timpul de muncă socialmente necesar pentru producere în condiţii de producţie existente, normale din punct de vedere social, cu un nivel mediu de îndemânare şi intensitate a muncii”. Analize asupra naturii economice a preţului au fost făcute şi de economiştii români. Astfel, V. Madgearu explică existenţa unei identitaţi între proporţia schimbului de mărfuri şi cheltuielile necesare obţinerii acestora.

Toate aceste concepţii s-au întruchipat în teoria valorii-muncă sau teoria obiectivă a valorii.

Ramura subiectivă a valorii are la origine utilitatea la care s-a referit, la începutul preocupărilor economice, Xenofon. Printre motivele apariţiei acestei teorii putem menţiona imposibilitatea teoriei valorii-muncă de a explica contribuţia pieţei la formarea preţului, la influienţarea valorii prin raportul cerere-ofertă. Drept fundament al preţului a fost considerată utilitatea, teoria subiectivă având ca autori pe W. Jevons, K. Menger, A. Marshall ş.a. Ideia de bază este: dacă marfa nu are utilitate valoarea ei este nulă.

Din moment ce nu toate părţile ale aceluiaşi produs au utilităţi egale, pe măsură ce se asigură o suficientă acoperire a trebuinţelor, orice cantitate suplimentară are un grad de utilitate diferit, respectiv mai mic. De aceea, teoria subiectivă a valorii face distincţie între utilitatea totală, dată de întreaga cantitate consumată dintr-o marfă, şi utilitatea ultimei unităţi, care este cel mai puţin dorită şi se numeşte utilitate finală sau marginală. La baza formării preţurilor, în lumina teoriei subiective, se află utilitatea marginală, într-o influenţă direct proporţională. Cu cât utilitatea marginală scade, cu atât se consumă o cantitate mai mare din bunul respectiv pentru care, însă, a fost plătit un preţ mai mic pe unitate de produs.

Teoria valorii bazată pe utilitate aşează la baza formării valorii de schimb şi a preţurilor, pe lângă utilitate, şi raritatea mărfurilor. Aşa se explică unele situaţii aparent paradoxale ale unor produse cu utilitate mare, dar valoare de schimb mică sau ale unor mărfuri de utilitate mică, dar valoare de schimb mare (de ex: paradoxul apă-diamante).

Pentru explicarea naturii economice a preţului în condiţiile actuale este nevoe de o teorie – sinteză a valorii. Dacă formarea preţului este dictată de latura ofertei în teoria obiectivă şi de cerere în cea subiectivă, într-o teorie sintetizatoare a factorilor de influenţă asupra mărimii, dinamicii şi corelaţiilor dintre preţuri, acestea din urmă apar ca expresie a confruntării intereselor dintre vânzători şi cumpărători. Aşa cum apreciază M. Manoilescu: “Noi înţelegem să luăm în considerare toţi factorii, atât obiectivi, cât şi subiectivi care contribuie la formarea valorilor şi ne situăm pe terenul teoriei moderne a echilibrului care, de asemenea, are în vedere multilateralitatea factorilor constituenţi ai valorii”. Iar A. Marshall înaintează următoarea afirmaţie :”Pe bună dreptate se poate discuta dacă este lama superioară sau inferioară a unei foarfeci cea care taie o foaie de hârtie, ca şi dacă valoarea este guvernată de utilitate (cererea consumatorului) sau costul de producţie (oferta producătorului)”.

Preţul reprezintă cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul unei unităţi de bun economic, suma pentru transferarea drepturilor de proprietate de la o persoană la alta.

=2=

Esenţa oricărei categorii economice poate cunoscută în toată amploarea prin studierea funcţiilor îndeplinite. În cadrul mecanismului economico-financiar preţurile sunt menite să îndeplinească anumite următoarele funcţii:

1) Funcţia de instrument de măsură, prin care se măsoară consumurile de muncă, materie primă, materiale ş.a., precum şi mărimea profitului. În cadrul pieţei concurenţiale mărimea preţului poate fi diferită de cea dorită de vânzător datorită confruntării cererii cu oferta. În situaţia pieţei imperfecte preţul, la fel, se abate de la mărimea justificată prin cost şi un profit rezonabil datorită presiunii din partea producătorilor, ce urmăresc folosirea ofertei dificitare sau al altor factori pentru a manipula preţul în scopul maximizării profitului. Deaceea preţul nu măsoară totdeauna la justa valoare costul de producţie şi profitul aşteptat.

Prin intermediul acestei funcţii preţul serveşte ca bază de calcul pentru indicatorii cantitativi (PIB, VN, volumul investiţiilor, volumul producţiei ) şi calitativi (rentabilitatea, productivitatea muncii, randamentul fondurilor ş.a.)

2) Funcţia de stimulare se manifestă prin mărimea profitului inclus în structura preţului. Cu ajutorul preţului pot fi stimulate sau nu următoarele procese:

- progresul tenhico-ştiinţific ce presupune elaborarea şi implementarea tehnologiilor performante pentru stimularea productivităţii muncii, creşterii calităţii producţiei, lărgirii gamei de produse, economiei resurselor materiale;

- modificarea structurii de producţie şi de consum se petrece din contul cotelor diferenţiate de impozite şi taxe, precum şi datorită practicării preţurilor diferenţiate la produsele substituibile.

3) Funcţia de distribuire rezidă din faptul că preţul oscilează în jurul valorii sub influenţa factorilor pieţei. Preţul participă la distribuirea şi redistribuirea veniturilor între ramuri, între regiuni, între diverse forme de proprietate, între fondul de acumulare şi cel de consum, între clasele sociale, între vânzător şi cumpărător. De exemplu, nivelul ridicat al preţurilor la mărfurile de lux, prin intermediul accizelor şi a TVA permite alocarea resurselor financiare acumulate în scopuri sociale. Sau, în caz când statul stabileşte limite de preţ mai mari decât mărimea valorii, are de câştigat producătorul pe seama creşterii diferenţei dintre preţul practicat şi costul de producţie.

4) Funcţia de echilibrare a cererii cu oferta reflectă legătura dintre producţie şi consum, legătură posibilă numai prin intermediul preţului. În cazul apariţiei disproporţiilor în dezvoltarea economiei semnalul vine din partea preţurilor. În cadrul sistemului administrativ de comandă această funcţie a fost îndeplinită în totalitate de către stat care stabilea mărimea ofertei, a cererii, precum şi nivelul de preţ ce trebuie practicat. În cadrul economiei libere preţul limitează sau stopează producţia ce nu are cerere şi favorizează oferta la producţia ce se caracterizează prin utilitate înaltă.

5) Prin intermediul funcţiei de pârghie a politicii economice preţurile au menirea de a orienta activitatea întreprinderilor spre utilizarea raţională a resurselor materiale, umane şi financiare. Această funcţie deseori este îndeplinită de către stat.