Agricultură

Capitolul II

Geografia agriculturii

Limitele spaţiale ale activităţilor agricole

Activităţile agricole utilizează spaţiul cultivabil sau spaţiul consacrat păstoritului, fiind supuse capriciilor climatice sau instabilităţii reliefului. Astfel, agricultura este cea mai dependentă dintre activităţile umane faţă de condiţiile naturale.

Spaţiul ocupat de către om, ecumena, nu reprezintă decât 40 % din suprafeţele emerse (6 miliarde ha sau 12 % din suprafaţa Globului,deci 1ha/locuitor). Din acesta doar o parte este utilizat agricol - cam 60 % sau 3,6 miliarde ha din care 1,4 miliarde sunt terenuri arabile, restul culturilor arbustive şi mai ales păşunatului (2 miliarde ha de păşuni şi fâneţe). Pădurile ocupă alte 2 miliarde ha, fără importanţă agricolă directă.

Această repartiţie maschează profundele inegalităţi spaţiale. Zonele exploatabile agricol se situează esenţial în zona temperată nordică (2 miliarde ha) şi în zona intertropicală (1,4 miliarde ha). Aceste inegalităţi sunt mai vizibile dacă ne raportăm la disponibilităţile de teren agricol - 2 ha/locuitor în America de Nord (din care 0,8 arabil), 1,75 în statele C.S.I., dar 1,2 în America Latină pentru ca în Europa să scadă la 0,4 ha/loc. (0,25 arabil), în Africa la 0,3 ha (1,1 dacă adăugăm suprafeţele destinate păşunatului, de proastă calitate), situaţia extremă fiind în Asia, unde media este de numai 0,19 ha/loc.(0,12 arabil). Această comparaţie este departe de a da măsura disparităţilor existente. Se adaugă calitatea solului, contextul climatic, condiţiile tehnice, care pot bulversa complet această clasificare, Europa fiind favorizată net ca şi o mare parte a Asiei (Asia musonică, unde posibilităţile practicării mai multor culturi măreşte rentabilitatea - extinderea verticală a suprafeţelor agricole), spre deosebire de Africa ce apare net defavorizată. America în ansamblu, chiar dacă este mai puţin favorizată decât Europa, compensează mediocritatea potenţialului agricol prin imensitatea spaţiilor utilizate.

Spaţiul agricol, a fost ocupat treptat de către om, necesitând amenajări multiple, mai complexe în cazul terenurilor arabile, a celor ocupate cu vii, livezi sau suprafeţe destinate păşunatului intensiv (păşuni, fâneţe), mai simple în cazul păşunatului extensiv. Înlăturarea vegetaţiei naturale prin despădurire sau defrişare a constituit principala modalitate de extindere a suprafeţelor agricole. Tehnica cea mai utilizată a fost aceea a arderii care împiedică reapariţia vegetaţiei forestiere naturale. Ulterior au fost operate şi desecări, drenaje, terasări, amenajări pentru irigaţii care valorifică aproape complet potenţialul local. Gradul de valorificare a acestuia depinde de nivelul tehnicilor utilizate. Multe comunităţi din zona intertropicală se mai află încă la un nivel primitiv, limitându-se la înlăturarea vegetaţiei prin ardere şi cultivarea terenului timp de câţiva ani până la epuizarea aproape completă a solului. Dimpotrivă, terenuri improprii au fost amenajate agricol atunci când tehnicile utilizate sunt avansate, încă din Evul Mediu - poldere în Olanda, sud-estul Asiei sau mai recent amenajarea unor spaţii deşertice ca în Israel (Neghev) sau Arabia Saudită.

Se poate afirma că s-a ajuns la un nivel maxim de exploatare a terenurilor cultivabile, extinderea lor fiind dificilă din câteva cauze:

- anumite spaţii neexploatate situate în interiorul ariilor umanizate sunt greu de amenajat - relief accidentat, sau climat impropriu - excesiv de umed ori prea arid;

- abandonarea terenurilor mai puţin rentabile din ţările dezvoltate, pentru a limita excedentul de produse agricole care ar provoca scăderea preţurilor;

- noile despăduriri, ca cele întreprinse de Brazilia în Amazonia, compromit echilibrul ecologic global (absorbţia carbonului, reducerea păturii de ozon).

Limitarea spaţiului agricol impune două consecinţe principale:

- ţările cu resurse alimentare insuficiente sunt obligate să găsească o soluţie la explozia demografică, în primul rând prin ameliorarea productivităţii agricole;

- ţările dezvoltate, principalii consumatori de energie fosilă, deci cei mai mari emiţători de carbon în atmosferă, nu pot justifica cererile lor de limitare a despăduririlor, un ajutor în scopul eficientizării producţiei agricole fiind preferabil ajutorului sub forma produselor agricole, prin transferul excedentelor. Astfel s-ar putea sprijini dezvoltarea acestor state şi asigurarea autosuficienţei alimentare.

Aceste considerente au declanşat după 1950 “revoluţia verde”din unele state în curs de dezvoltare (Mexic, India, China, Brazilia), prin introducerea unor tehnici mai evoluate (selecţie genetică, chimizare, mecanizare) al căror rezultat a fost creşterea productivităţii şi asigurarea autosuficienţei. Tot în acest context trebuiesc înţeles şi războaiele comerciale având ca obiect producţia agricolă (criza bananelor din 1998 între S.U.A şi U.E. sau mai recent criza vacii nebune care afectează întreaga Europă.

Rolul reliefului şi al solurilor în dezvoltarea agriculturii

Relieful este de obicei un obstacol, dar poate deveni un atu pentru activităţile agricole în unele cazuri. Altitudinea diminuează temperatura (1° la fiecare 180 m) încât în regiunile temperate condiţiile climatice devin similare celor din regiunile polare. Dimpotrivă, în zonele intertropicale altitudinea favorizează agricultura, climatul fiind mai moderat, constant, ferite de excese termice şi de obicei umed. Expoziţia versanţilor joacă un rol capital în economia agrară a regiunilor muntoase, versanţii expuşi la soare fiind favorizaţi. Panta este un alt factor, întrucât poate antrena eroziunea solului, amenajarea teraselor sau a parapeţilor din piatră fiind o tehnică obişnuită.

Solul constituie o combinaţie complexă rezultată din transformarea superficială prin descompunere, a rocii subiacente la contactul atmosferei prin acţiunea microorganismelor. Natura solurilor depinde de roca din substrat şi de condiţiile climatice care determină dezagregarea superficială dar şi de vechimea utilizării antropice - soluri tinere recent intrate în uz ; soluri vechi, erodate adesea, complet transformat ; soluri fosile, acoperite de aluviuni, depuneri, alunecări etc. Acţiunea omului poate conduce aşadar la dispariţia acestei resurse, aparent regenerabilă. Fragilitatea solurilor este inegală, cele din zonele calde cu ploi torenţiale sunt mai expuse degradării, iar în zonele continentale, vânturile constituie un agent distructiv important, desigur în condiţiile lipsei culturilor. Protecţia solurilor prin suplimentarea unor substanţe fertilizante sau prin amenajări specifice (drenaje, terasări) este extrem de necesară.

Factorii climatici care intervin în formarea şi evoluţia solurilor sunt:

- temperatura, element esenţial în procesul de fotosinteză. Durata însoririi, gradul de insolaţie contează mult în funcţie de specie ca şi variaţiile sezoniere sau multianuale - cultura plantelor este permisă continuu la latitudinile intertropicale şi doar sezonier în cele temperate;

- pluviozitatea este fundamentală, interesând atât prin volumul precipitaţiilor cât şi prin regularitatea acestora, variaţiile extreme, regimul lor multianual.