Andaluzia - Peisaje Culturale

PEISAJE CULTURALE

Andalucia , de-a lungul timpului a căptat îndepărtate si mitice culturi de la popoarele ce au poposit pe acest teritoriu. Romanii si vizigoţii au fost cei care au lăsat cele mai puţine urme atât din punct de vedere etnic, cat si cultural. Pe timpul romanilor economia Andaluciei se baza tot pe agricultura, in special culturi de măslin si cereale. Singurele urme lăsate de împăraţii romani fost in arta si arhitectura, dar totuşi nu ajung la nivelul maurilor. In timp ce musulmanii au făcut din Andalucia cea mai dezvoltata provincie in arta, arhitectura, literatura si alte numeroase activităţi culturale . Aceste lucru se poate observa si in zilele noastre.

Peisajele maure

Peninsula Iberica a fost ocupa de romanii in secolul III,a C, si au introdus civilizaţia si limba latina, dar in secolul V, d c, au fost învinşi de invazia araba. Musulmanii si bereberi au pătruns in Spania in 711 prin strâmtoarea Gibraltar si cu o enorma rapiditate au impus controlul lor asupra Andaluciei, creând Califatul de la Cordoba, ei cucerind treptata, întâi Andalucia si pe urma restul Spaniei, mai puţin provinciile din nord.

Din 711 si pana in 1492 (începutul secolului VIII, pana in secolul XV), când Fernando de Argon si Isabel de Castilla o eliberează, Spania, numita si Al-Andaluz (nume arab dat de aceştia), a fost sub dominaţie maura. Termenul Al Andaluz a însemnat pentru întreaga omenire Spania-Araba. Aceştia au reactivat economia si au favorizat dezvoltarea culturii (prin arhitectura introdusa aici) andaluze.

Populaţia andaluza a fost asimilata progresiv de Islam, si au adoptat aceiaşi limba-araba, limba Coranului ca instrument al culturii si comunicării cu naţia musulmana, dar niciodată nu le-a fost impusa. Totuşi nu se poate vorbi de o populaţie 100% musulmana, majoritatea erau hispanici ce au trecut la Islam.

In aceasta perioada Andalucia se transforma intr-o mare putere comerciala internaţional, întreţinând relaţii comerciale cu imperiul German si Bizantin, si făcând din Cordoba unu din principalele oraşe comerciale din zona Marii Mediteraneană, atunci când Paris si Londra erau oraşele mici si „insalubre”,ce încercau sa preia idele politice culturale si filozofice ale andaluciei arabe. Aici se întâlneau influentele orientale cu cele occidentale.

Primele patru secole de prezenta si guvernare musulmana in Andalucia, corespund celei mai dezvoltate epocii din istoria Andaluciei.

La început s-a creat o cultura mixta, după care cea araba a devenit esenţiala, ea fost creata iniţial de soldaţi care au rămas aici, după de emigranţi , dar si de unirea lor cu creştini si evreii care au trecut la condiţiile de viata ale arabilor.

Toţi guvernatorii arabi foarte iscusiţi, veniţi in Andalucia erau conducători din Siria, trimişi aici pentru a aplana micile conflicte si a transforma mica provincie Andalucia intr-o mare putere culturala.

In secolele IX si X, Andalucia este recucerita de spanioli treptat, dar totuşi rămân urme din cultura araba si in ziua de azi.

Este de remarcat in primul rând apogeul acestei înfloriri: daca histoava Al-Alandalus începe in 711, odată cu reducerea numărului de „conquistadori” si imigranţi arabi si berberi, înflorirea propriu-zisa se concentrează in aproape 2 secole, al X lea si al XI lea. Acest lucru ne aminteşte si de alte momente de sclipire pe care le-a cunoscut civilizaţiei in bazinul mediteranean: oraşul Atena in perioada clasica, Roma „imperiala” sau bizanţul pana in secolul VI. Dar acest moment atât de strălucitor al civilizaţiei, astăzi nu-l putem contempla in toata splendoarea lui:vestigiile ramase sunt foarte rare; investigaţiile arheologice de abia au început si oricum nu vor reuşi sa ne redea niciodată o data exacta a bogatei ei, si asta pentru ca au avut loc distrugeri masive si iremediabile; studiile referitoare la texte sunt ele însuşi „sărace”, si sunt comparabile cu lucrările (realizate) despre alte regiuni sau perioade.

Totuşi acest puţin care ne-a rămas este simbolul unui apogeu autentic al desfăşurării civilizaţiei. Întâlnim in aceasta perioada, toate ingredientele care in alte locuri si in alte timpuri, au fost originea unor mari dar scurte momente istorice: un regim politic instituţionalizat si stabil, un echilibru social câştigat cu multe eforturi, o viata urbana prospera si rafinata, un moment excepţional pentru creaţia ştiinţifica, tehnica, literara, artistica, si in final, arta de a trai care lăsa mult timp după dispariţia sa o nespusa amintire.

Daca fiecare din aceşti factori este rezultatul unei misterioase si rare alquimii, reuniunea lor, in condiţiile unei societăţii premoderne, mereu fragila si trecătoare, este o minune.

Este necesar sa încercam sa situam înflorirea andaluza in contextul epocii sale. Chiar daca cultura andaluza este, din orice punct de vedere ai privi, o cultura cosmopolitană, ea este foarte puternic influenţata de prezenta islamică. Daca am adopta expresia „înflorire culturală”cu sensul pe care îl da Marshall G.S.Hodgson, adică al unei perioade de creativitate generala si inovaţie a literaturii, a artei, a ştiinţelor, a tradiţiilor religioase, a relaţiilor sociale si politice, acest lucru se întâmpla rar in istorie. Civilizaţia islamica din perioada Alto Califato constituie incontestabil o perioada de înflorire culturala. In primele secole ale vremii creştine s-a dezvoltat o civilizaţie in India, iar efectele sale continua sa se simtă si-n momentul sosirii Islamului in toata emisfera atât domenii precum ştiinţe, arte, religie, cat si in viata cotidiana. In aceeaşi epoca a Islamului , in China in timpul dinastiei Tang (618-907), si Sung (960-1279) populaţia trăia aceeaşi înflorire .Nici Europa de Vest nu a întârziat sa cunoască o înflorire care avea sa se evidenţieze in marile transformări universale moderne. Înflorirea andaluza, cu toata strălucirea sa, participa la deschiderea către cultura Islamului si doar in acest context poate fi înţeleasa.

Dar cultura andaluza nu poate fi doar o varianta a modelului calificativului dezvoltat in Bagdad. Cordoba o simpla replica a capitalei „abbasi” si al – Zahra de Samarra.Dincolo de aceste parahlisme care ascund fără îndoiala un sâmbure de adevăr nu poţi sa fi insensibil, totuşi, la multiple manifestări a unei „personalităţii” andaluze foarte marcata, la domnia sa speciala si la fascinaţia care mult timp a influenţat in plan spiritual, atât in Orient cat si-n Occident. Trebuie sa ne întoarcem atunci la cele doua aspecte, la bazele comune cu Islamul din Orient ( oriental) si la caracteristicile proprii.

Situat in extrema occidentala (vestica) a lumii mediteraneene, al – Andalus era ultima extensie a Islamului către vest si astfel reprezenta rezultatul unei dinamici de ansamblu, conform căreia acest rezultat reunea teritoriile care au fost cucerite in timpul diverselor valuri de cucerire ale imperiilor si civilizaţiilor mediteraneene anterioare al Andalus aparţine astfel brusc la o noua lume a Islamului, lume de la care trebuia in mod natural sa-i preia valorile religioase, culturale si politice. Şi prin urmare întâlnim o serie de trăsături caracteristice lumii islamice care s-au dezvoltat din Orientul Mediu in timpul Califatului Înalt, din 661 pana in 945.

Cele care vorbesc de putere si de cultura sunt esenţiale: structurează si organizează societatea, dându-i o marca proprie civilizaţiei. Ca si toate regiunile islamice din Orientul Mediu, al-Andalus se remarca pe de-o parte prin intermediul unei formaţiuni politice si culturale de elita, si pe de alta parte prin „islamicizarea” majoritării populaţiei. Se beneficiază de pacea generala care domnea atunci in spaţiul mediteranean, unde flota musulmana işi impunea domnia. Integrează valorile deschiderii către tradiţiile anterioare si fuziunea lor cu lumea islamica si işi însuşeşte noile modele ale civilizaţiei, modele care sa permită tuturor straturilor sociale, indiferent de origine sa trăiască in aceeaşi societate.Ca si creştini, evreii si chiar si un grup de păgâni eleni din Orient, mozarabii si evreii din Spania puteau sa împartă cu musulmanii aceleaşi preocupări, chiar in interiorul propriilor sale tradiţii, care urmăreau aceleaşi linii transversale. Limba araba se impune rapid, urmărind exemplul oriental, ca limba comuna pentru administraţie si comerţ, si conferă celor pe care o vorbesc o poziţie avantajoasa nu doar in plan politic ci si in plan intelectual. Al-Alandalus era considerat un important centru religios si cultural, cu toata pompa care-l înconjura, care a lăsat amprenta asupra societăţii, arhitecturii urbanistice asupra artelor si a literaturii.Ca si in Bagdad, cultura se dezvolta in jurul a 2 poli: o cultura proprie curţii regale si elitelor politice.