Carpații Românești

Carpaţii Orientali (Răsăriteni):

- Se desfăşoară de la graniţa cu Ucraina şi până la Valea Prahovei (geologii şi o mare parte din geomorfologi pe considerente structurale şi evolutive extind până la culoarul Rucăr-Bran) reprezentând cca 45% din Carpaţi.

- Au o structură complexă alcătuită din mai multe unităţi cele mai multe cu caracter de pânză care înaintează spre est şi sud peste o bună parte din plăcile Vorlandului; specifică este dezvoltarea acestora în fâşii care se succed de la vest la est (vulcanică, depresiuni tectonice, cristalină, fliş) ce impun reliefuri specifice.

- Înălţimile cele mai mari sunt în M. Rodnei (vf. Pietrosu 2 303) şi M. Călimani iar cele mai mici în depresiuni.

- Au o altitudine medie de cca 950 m, cel mai mare grad de fragmentare impus de culoare de văi, depresiuni numeroase (Maramureş, Braşov, Ciuc, Gheorgheni etc. sunt cele mai extinse din Carpaţi) şi multe pasuri şi trecători.

- Există forme de relief glaciar (M.Rodnei, M. Maramureş etc.), carstic, pe conglomerate, platouri şi resturi din aparate vulcanice, defilee şi chei foarte mari.

- Mărturiile evoluţiei precuaternare sunt mai multe suprafeţe şi nivele de eroziune bine păstrate în masivele cristaline şi fragmentate mult în celelalte; se adaugă terase cu desfăşurare largă pe văile principale şi o morfodinamică activă (domină procesele de torenţialitate, şiroire şi gravitaţionale).

Se divid în trei grupe fiecare cu mai multe subunităţi:

1.1.1. Grupa nordică (Carpaţii Maramureşului şi ai Bucovinei):

- Se desfăşoară în România între graniţa cu Ucraina (subunităţile se continuă şi la nord), Câmpia de Vest, Dealurile de Vest, Depresiunea colinară a Transilvaniei, Valea Bistriţei – pasul Tihuţa (1200 m), Depresiunea Dornelor (sud) – pasul Mestecăniş, culoarul depresionar al Moldovei şi Podişul Sucevei (aliniamentul Păltinoasa-Cacica-Solca-Vicovul de Sus).

- Pe baza caracteristicile morfologice şi structurale se împart în:

• munţii vulcanici Oaş (andezite, culmi de 400-664 m separate de culoarele înguste ale văilor Talna, Turţ, Tur), Igniş (platouri vulcanice, relief rezidual, abrupturi, altitudini de 800-1200, chei în andezite etc.), Gutâi (resturi din aparate vulcanice şi platouri mici, vf. Gutin 1443 m, Creasta Cocoşului, abruturi spre nord şi sud de mai multe sute de metri);

• munţii sedimentaro-vulcanici ai Lăpuşului (câteva corpuri din andezite care formează vârfuri ce domină culmi din gresii), Ţibleşului (două resturi eruptive – Hudin de 1611 m şi Ţibleş de 1839 m într-o masă sedimentară grezoasă; abrupturi spre nord şi sud), Bârgău (nekuri, silluri, dykuri prezente la nivelul culmilor principale – Heniu Mare 1611 m sau pe văi ca defilee epigenetice – pe Ilva, Someşu Mare; platouri sedimentare paleogene).

• depresiuni tectonice şi de baraj vulcanic – Oaş (piemonturi, glacisuri, terase), Maramureş (relief colinar cu patru culoare de vale largi – pe Vişeu, Iza, Mara, Tisa; lunci, terase şi defilee scurte; piemontul Moisei), Dornelor (pe văile Dorna, Bistriţa şi Neagra; lunci, terase, fragmente de piemont);

• munţi alcătuiţi din roci cristaline cu petece sau fâşii de sedimentar mezozoic – Maramureş (dominant în bazinul Vişeului; culmi şi vârfuri la peste 1800 m, Pop Ivan 1937; văi adânci cu caracter de defileu pe Vaser, Ruscova, circuri glaciare cu dimensiuni mici, suprafeţe de nivelare), Rodnei (cel mai important masiv din Carpaţii Orientali prin înălţimi de peste 2000 m, relief glaciar cu circuri şi văi, şi întinse suprafeţe de eroziune; alcătuiţi predominant din roci cristaline; se adaugă fâşii de roci sedimentare, unele calcaroase în care se află peştera Tăuşoarelor cu cea mai mare denivelare din România şi corpuri vulcanice în care Someşul şi-a tăiat chei epigenetice), Suhard (în întregime din roci cristaline care impun masivitate, altitudini la 1700-1900 m şi păstrarea suprafeţelor de nivelare), Obcina Mestecăniş (culmi netede la 1200-1400 m dominate de câteva vârfuri calcaroase şi sectoare de chei);

• munţi alcătuiţi din fliş cretacic şi paleogen dispus în cute faliate (solzi) paralele care se reflectă atât în aliniamente de culmi, creste, vârfuri separate de şei adânci ce alternează cu culoare depresionare largi (cu terase) străbătute de Sadova, Moldoviţa, Umor, Brodina. Ei formează Obcina Feredeului (în vest, cu înălţimi la 1000-1400 m), Obcina Brodinei în nord şi Obcina Mare în est (altitudini la 800-1100 m);

• culoarul depresionar al Moldovei (caracter transversal, asocieri de depresiuni întinse cu terase largi şi un puternic habitat cu îngustări la traversarea unor cute alcătuite din strate groase de gresii).

1.1.2. Grupa centrală (Carpaţii Moldo-Transilvani)

- Ocupă cea mai mare parte din Carpaţii Orientali fiind încadraţi de Subcarpaţii Transilvaniei (în vest), Subcarpaţii Moldovei (în est), Carpaţii Curburii (în sud) şi unitatea precedentă (în nord).

- Munţii sunt mai scunzi, prezintă o fragmentarea şi o mare diversitate a alcătuirii geologice. Aceasta a permis individualizarea multor forme de relief specifice. În cadrul ei se separă mai multe unităţi şi subunităţi care se succed de la vest la est.

• Munţii vulcanici alcătuiţi dominant din andezite şi aglomerate vulcanice au rezultat în pliocen formând la finalul acestuia un lanţ constituit din aparate vulcanice (în mare măsură fragmentate de eroziune în cuaternar) şi largi platouri (mai ales pe latura vestică) din aglomerate vulcanice. Între Depresiunea Dornelor şi Defileul Mureşului (cca 40 km între Topliţa şi Deda) tăiat în roci vulcanice se află M. Călimani (2100 m în vf. Pietrosul, o mare parte dintr-o caldeiră în sectorul nordic, relieful rezidual în aglomerate vulcanice la Tămău – 12 Apostoli – Pietrile Roşii; circuri glaciare incipiente, vulcanocarst etc.). La sud de defileu şi până în culoarul Târnavei Mari – pasul Sicaş (1000 m) sunt M.Gurghiu (1776 m vf. Sace, fragmente din cratere şi caldere, platouri vulcanice la 1000-1100 m). Sectorul sudic aparţine M. Harghita (mai multe conuri la 1100-1800, câteva cratere şi caldere între care Ciomatu este intact; platouri, planeze, corpuri de lavă etc.). În extremitate sud-estică între Ciomatu şi Pilişca, Oltul şi-a tăiat un defileu (cca 4 km).