Conservarea Biodiversității

CAP. I. INTRODUCERE ÎN DISCIPLINĂ

Biodiversitatea reprezintă varietatea de expresie a lumii vii şi este unul dintre termenii cheie în

conservare. Termenul de biodiversitate este folosit pentru prima dată în SUA în anul 1986, la primul forum

american National Forum on BioDiversity şi este atribuit părintelui sociobiologiei, cunoscutul entomolog

E.O.Wilson cel care a prezidat acest forum.

Convenţia asupra Diversităţii Biologice (adoptată în 1992 şi semnată de 168 state) defineşte

diversitatea biologică ca ,,variabilitatea organismelor vii, de orice origine din ecosistemele terestre, marine

şi alte ecosisteme acvatice şi complexele ecologice din care fac ele parte”. În introducerea la această

convenţie se specifică faptul că ,,există o recunoaştere din ce în ce mai mare a faptului că biodiversitatea

este un atuu universal, de o valoare inestimabilă pentru generaţiile prezente şi viitoare. În acelaşi timp,

acum ameninţările care planează asupra speciilor şi ecosistemelor nu au fost nicicând atât de grave”.

Léveque şi Mounoulou (2001) consideră că termenul de biodiversitate ar trebui utilizat exclusiv

pentru aspectele ce privesc interacţiunea Om-Natură, iar în sfera termenului de diversitate biologică intră

inventarierea speciilor şi evaluarea stării populaţiilor acestora. După autorii menţionaţi, pentru abordările

integratoare, spaţio-temporare şi interdisciplinare ar trebui utilizat termenul de biocomplexitate. Totuşi,

lipsind aspectele conceptuale şi metodologice pentru statutarea celor trei termeni şi lipsind consensul între

cercetători, se poate folosi termenul general de biodiversitate, inclusiv pentru problemele ce privesc exclusiv

speciile şi populaţiile acestora.

Cristea şi Denaeyer (2004) consideră că ,,biodiversitatea reprezintă o problemă globală a zilelor

noastre, iar conservarea ei constituie o sarcină majoră şi cu caracter permanent a tuturor celor care, întrun

fel sau altul, se simt ataşaţi ori sunt răspunzători de destinele generaţiilor viitoare, de însăşi perenitatea

vieţii pe Terra”. Se subliniază deasemenea necesitatea utilizării durabile a biodiversităţii.

Ziua de 22 mai, ziua adoptării Convenţiei asupra Diversităţii Biologice (22 mai 1992), a fost

declarată Ziua Internaţională a Diversităţii Biologice (Ziua Internaţională a Biodiversităţii).

După adoptarea termenului de biodiversitate, la nivel comunitar au fost demarate unele programe

pentru inventarierea şi monitorizarea habitatelor şi speciilor (DIVERSITAS, EMERALD, CORINEBIOTOPES,

LIFE, NATURA 2000 etc.).

Preocupările celor care studiază biodiversitatea se îndreaptă spre activităţi de evaluare,

monitorizare, protecţie, conservare a acesteia. Prezentând o abordare transdisciplinară, biodiversitatea a

devenit obiect de studiu pentru geografi, biologi, ecologi, naturalişti, ingineri, agronomi etc.

În timp ce protecţia biodiversităţii presupune măsuri de ocrotire, apărare, pază pentru patrimoniul

natural, conservarea implică ceva mai mult şi anume ,,un ansamblu de măsuri necesare pentru menţinerea

sau restabilirea habitatelor naturale şi populaţiilor speciilor din fauna şi din flora salbatică într-o stare

favorabilă” (Directiva Habitate, 1992).

Din motive metodologice, astăzi, biodiversitatea este abordată pe cele trei mari niveluri de

organizare a materiei vii, fiecare utilizând metode de cercetare şi evaluare specifice, dar interpretarea se face

prin prisma conceptului de integrare şi funcţionare dinamică (abordarea sistemică). Din relaţia

biodiversitate-conservare nu poate fi exclus Omul, cu toate tradiţiile sale care vizează lumea vie, aspecte

care sunt abordate de un al patrulea tip de biodiversitate.

Există astfel trei tipuri (niveluri) de biodiversitate (Primack et al., 2008, p.29-55) la care s-a adăugat

în ultima perioadă un al patrulea tip (Cristea, Denaeyer, 2004) 1:

- biodiversitatea speciilor (interspecifică) - include totalitatea speciilor aflate într-un anumit

biotop, o anumită regiune etc. privite şi prin prisma importanţei biogeografice, a

efectivelor populaţiilor şi a suprafeţelor ocupate de acestea;

- biodiversitatea genetică (intraspecifică) - include variaţia genetică din cadrul speciilor, a

populaţiilor separate geografic şi a indivizilor (variabilitatea genotipurilor şi genofondului

din interiorul populaţiilor unei specii, pe întregul său areal de răspândire);

- biodiversitatea ecosistemelor (ecosistemică, ecologică) - analizează mozaicul format de

diverse comunităţi biologice şi ecosisteme dar şi complexul de relaţii funcţionale la aceste

niveluri.

1 Diversitatea biologică cuprinde după unii autori numai primele trei tipuri menţionate

O comunitate biologică este alcătuită din speciile care ocupă o locaţie şi interacţiunile dintre acestea.

O comunitate biologică împreună cu mediul său abiotic asociat, alcătuieşte un ecosistem. Ca rezultat al

cerinţelor de habitat, comportamentelor sau preferinţelor, o anumită specie poate să colonizeze un areal prin

procesul de succesiune ecologică. În alt plan, comunităţile biologice pot fi organizate pe nivele trofice ce

reprezintă modalităţi în care energia este obţinută din mediu. De asemenea în comunităţile respective,

anumite specii sau grupuri de specii (specii şi asociaţii cheie), cu trăsături ecologice similare, pot influenţa

capacitatea unui mare număr de specii de a supravieţui (Primack et al., 2008).

În ultima perioadă sunt cercetători care definesc al patrulea tip de biodiversitate: biodiversitatea

culturală – cuprinde toate practicile şi tradiţiile umane, care au ca obiect componente ale viului, în toată

complexitatea sa. Prin aceste practici şi tradiţii, omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride,

varietăţi, soiuri şi rase) ori să conserve fragmente din ecosistemele apropiate sufletului unei anumite

comunităţi umane, într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii (Cristea, Denaeyer, 2004). Principala

componentă a acestuit tip de biodiversitate o constituie agrobiodiversitatea.

Întrucât problemele privind biodiversitatea sunt îndreptate în prezent în România preponderent spre

o abordare comunitară (la nivelul Uniunii Europene), în continuare vom utiliza termenii specifici al căror

înţeles este precizat în DIRECTIVA HABITATE (92/43/EEC):

Habitate naturale (în sensul Directivei Europene 92/43/EEC): „zone terestre sau acvatice ce se

disting prin caracteristicile lor geografice, abiotice şi biotice, fie ele în întregime naturale sau semi-naturale”;

Tipuri de habitate naturale de interes comunitar: cele care, pe teritoriul Uniunii Europene (28 state)

sunt în pericol de dispariţie în aria lor de răspândire naturală sau au o arie de raspândire naturală redusă ca

urmare a regresului lor sau constituie exemple remarcabile pentru una sau mai multe regiuni biogeografice.

Aceste tipuri de habitate figurează sau sunt susceptibile de a figura în Anexa I Directiva Habitate.

Tipuri de habitate naturale prioritare: tipurile de habitate naturale prezente pe teritoriul Uniunii

Europene în pericol de dispariţie şi pentru a căror conservare Comunitatea are o responsabilitate particulară,

ţinând seama de partea din aria naturală a tipului de habitat care este situată pe teritoriul Uniunii. Aceste

tipuri de habitate naturale sunt indicate printr-un asterisc(*) în Anexa I;

Stare de conservare a unui habitat natural: suma influenţelor ce actionează asupra unui habitat

natural şi a speciilor tipice pe care le adăposteşte, care pot afecta pe termen lung repartiţia sa naturală,

structura şi funcţiile sale ca şi supravieţuirea pe termen lung a speciilor sale tipice, pe teritoriul Uniunii

Europene;

"Starea de conservare" a unui habitat natural va fi considerată "favorabilă" când sunt îndeplinite

simultan următoarele condiţii:

- aria sa de răspândire naturală ca şi suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestei arii sunt stabile

sau în extindere.

- există structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea pe termen lung şi sunt susceptibile

să existe în viitorul previzibil

- starea de conservare a speciilor care îi sunt tipice este favorabilă în sensul descris la starea de

conservare favorabilă a speciilor;

Specii de interes comunitar - speciile care, pe teritoriul Uniunii Europene, sunt periclitate,

vulnerabile, rare sau endemice şi necesită o atenţie particulară datorită naturii specifice a habitatului lor

şi/sau impactului potenţial a exploatării lor asupra habitatului din care fac parte şi/sau a impactului potenţial

al exploatării lor asupra stării de conservare a acestora.

- Speciile periclitate (EN) sunt specii pe cale de dispariţie, a căror supravieţuire este puţin probabilă dacă

factorii cauzali continuă să acţioneze exceptând cele ale căror areal natural este marginal în teritoriu şi care

nu sunt nici periclitate nici vulnerabile în regiunea vest-palearctică.

- Speciile vulnerabile (VU) sunt speciile a căror trecere în categoria speciilor periclitate este probabilă întrun

viitor apropiat, în caz de persistenţă a factorilor cauzali.

- Speciile rare (R), a căror populaţii sunt mici şi care chiar dacă în prezent nu sunt periclitate sau vulnerabile,

riscă să devină. Aceste specii sunt localizate în arii geografice restrânse sau sunt rar dispersate pe suprafeţe

largi.

- Speciile endemice (END) sunt taxonii care au un areal biogeografic endemic.