Cursuri Geografie

Pădurile boreale

• Personalitatea pădurilor boreale este pusă în evidenţă de trei superlative:

• Alături de pădurile tropicale umede, reprezintă biomul cu cea mai mare extindere planetară (6000 km lăţime în Eurasia, între Marea Norvegiei şi Marea Bering şi 3500 km lăţime în America de Nord, unde poartă numele de pădure transcontinentală); ocupă 1/3 dinsuprafaţa împădurită a Globului.

• în cadrul formaţiilor forestiere ale Terrei, ocupă primul loc sub raportul producţiei de masă lemnoasă;

• prezintă dispunerea perfectă în cadrul climatului boreal, formând o vastă centură în jurul Polului Nord

Localizarea

• formează o zonă cvasicontinuă în Eurasia şi America de Nord, între limitele sudice ale tundrei şi cele nordice ale pădurilor nemorale sau, pe alocuri, chiar ale stepei (aproximativ între 750 – 450 lat. N)

Condiţii ecologice

• se dezvoltă în condiţiile unui climat continental excesiv, cu geruri puternice iarna, cu zăpezi de lungă durată, cu veri relativ calde

• precipitaţiile, predominante sub formă de zăpadă, variază între 400 – 700 mm/an; ploile, distribuite relativ uniform pe parcursul anului, înregistrează un maxim în sezonul estival

• durata sezonului de vegetaţie este scurtă (3 – 5 luni/an);

• la limita sudică a pădurii boreale (la contactul cu pădurile nemorale), intervalul cu temperaturi medii >100C este <120 de zile (anotimpul rece durează peste 6 luni);

• limita nordică a pădurii, spre Arctica, corespunde unei perioade cu temperaturi medii zilnice>100C, de numai 30 de zile (anotimpul rece durează 8 luni)

• durata stratului de zăpadă variază între 7-8 luni în Iakuţia şi 5-6 luni în nordul provinciei Quebec.

• solurile pe care se dezvoltă pădurile boreale sunt slab productive: podzolice, turboase şi de mlaştină, scheletice; caracteristic este podzolul (zola, în limba rusă), cu humus acid de tip mor; importanţă deosebită prezintă şi solurile hidromorfe, respectiv solurile gleice şi turbăriile acide.

Modelul arhitectural şi diversitatea floristică

• este dominat net de stratul arborilor, care pot atinge 30 – 35 m înălţime

• fiind veşnic verde, pădurea asigură umbrirea intensă şi continuă a terenului, astfel încât straturile inferioare de vegetaţie sunt rare sau absente, cu excepţia unui strat muscinal, cu caracter discontinuu

• biodiversitatea stratului arborilor este redusă, numărul genurilor este mic, iar speciile corespunzătoare sunt puţin numeroase; în general, pădurile de conifere nord americane şi cele asiatice prezintă o biodiversitate mai mare (numeroase specii din genurile Pinus, Picea, Abies), comparativ cu cele europene (dominate de Picea abies şi Pinus sylvestris):

• stratul arbuştilor şi subarbuştilor aparţine genurilor Emperum, Ledum, Vaccinium, cărora li se adaugă seminţişul coniferelor

• stratul ierbaceu şi muscinal include prin excelenţă plante umbrofile

Spectrul bioformelor

• este dominat de fanerofite (stratul arborilor, arborescent şi arbustiv), camefite (stratul subarbustiv şi arbustiv şi puţine hemicriptofite (pe turbării).

Faciesuri

• localizarea geografică şi compoziţia floristică permit individualizarea a două faciesuri:

1. pădurea boreală nord americană

2. pădurea boreală eurasiatică (taigaua)

1. pădurea boreală nord americană ocupă teritorii situate în peninsulele Alaska şi Labrador, la sud de formaţiunea de tundră, în regiunea Marilor Lacuri şi pe litoralul atlantic;

• conservă numeroase specii din genurile:

a) Pinus (Pinus banksiana, pe solurile poroase, pe material morenaic sau ca specie pionier, pe arsuri, Pinus strobus şi P. resinosa în jurul Marilor Lacuri, Pinus taeda şi P. rigida, pe litoralul estic.

b) Picea (larg răspândit, din I. Newfoundland până la strâmtoarea Bering, este Picea glauca; pe solurile sărace, la limita superioară a pădurii, spre Arctica, creşte molidul negru, Picea mariana; în Alaska, predomină Picea sitchensis, P. nigra),

c) Abies (bradul de balsam, Abies balsamea, larg răspândit în Canada),

d) Larix (Larix laricina, L. americana, specii cu rezistenţă mai mare la frig, frecvente la limita cu tundra)

• turbăriile şi zonele mlăştinoase cuprind specii hidrofile şi higrofile din genurile Potamogeton, Nuphar, Nymphaea

• la limita sudică a pădurii, diseminate printre speciile de conifere, apar unele specii de foioase: Betula papyriphera, Populus tremula, P. balsamifera

3. pădurea boreală eurasiatică se extinde între Peninsula Scandinavia şi Peninsula Kamceatka, pe mai mult de 15 – 250 latitudine.

• Sub aspectul compoziţiei floristice, tipică este pădurea umbrofilă de molid, cu grad ridicat de monospecificitate, cunoscută sub numele de taiga, dezvoltată pe soluri podzolice, cu un strat de humus brut (orizontul A0, alcătuit din masă organică în care se întrepătrund rizomii şi rădăcinile arbuştilor pitici şi miceliile ciupercilor). – H. Walter, 1974.