Elemente de Urbanism

Structura urbanistică a teritoriului

1.1 Urbanism – Definire, obiect, scop

Urbanismul, în trecut, era considerat disciplina care se ocupa de sistematizarea şi dezvoltarea oraşelor, căutând cu ajutorul tuturor resurselor tehnice disponibile să determine cea mai bună dispunere a străzilor, clădirilor şi instalaţiilor publice, precum şi a locuinţelor private, în aşa fel încât populaţia să ducă o viaţă comodă, plăcută şi sănătoasă.

Cauza apariţiei şi afirmării acestei discipline derivă din importanţa pe care a primit-o, în lumea modernă, oraşul ca fenomen, precum şi problemele care rezultă de aici.

În civilizaţia occidentală urbanismul datează de pe vremea lui Hippodamos din Milleto (mare urbanist grec, matematician şi arhitect, care a trăit în sec IV î. Hr.), dar disciplina în sine s-a născut pornind de la revoluţia industrială şi de la prima mare expansiune urbană pe care aceasta a determinat-o.

Specialiştii în domeniu sunt de acord în privinţa faptului că oraşul nu mai este o entitate autonomă desprinsă din teritoriul din care s-a format, ci dimpotrivă este un perimetru cu mult mai vast decât cel delimitat de graniţele sale fizice.

Teritoriul care înconjoară oraşul este în strânsă legătură cu acesta şi este astfel structurat, încât funcţionarea sa este inseparabilă aceleia a oraşului însuşi.

Obiectul de studiu al urbanismului este astfel lărgit, cuprinzând nu numai oraşul, ci întregul teritoriu, în zona sa urbană, cât şi cea rurală.

Urbanismul este ştiinţa care, pe plan social şi uman, studiază sistematizarea raţională a oraşelor, comunelor, teritoriilor, mijloacelor de comunicaţie, cu scopul de a realiza cele mai bune condiţii de viaţă pentru colectivităţi.

Sfera de cuprindere

Din definiţia urbanismului, derivă următoarele aspecte:

- Sfera de cuprindere a urbanismului este întregul teritoriu: urban şi rural, construit şi neconstruit, construibil şi neconstruibil;

- Elementele pe care urbanismul, ca ştiinţă, le foloseşte sunt: cercetările, dispoziţiile, regulile, regulamentele, proiectele necesare pentru a se ajunge la o sistematizare raţională şi la cea mai bună utilizare a teritoriului;

- Scopul urbanismului este acela de a favoriza bunăstarea comunităţii prin perfecţionarea structurilor.

Scopul urmărit de urbanism stă la baza importanţei sale ca ştiinţă, dar şi la baza dificultăţilor cu care se confruntă. În realitate, acesta presupune acceptarea principiului solidarităţii sociale, adică acela de a pune interesul colectiv mai presus de cel individual. În acest sens, statul este în măsură să impună limite şi să stabilească legături între interesele diferiţilor cetăţeni, cu scopul de a satisface exigenţele colective.

Urbanismul este o îmbinare între morală, politică, ştiinţă, tehnică şi artă.

Un mare specialist în domeniu afirma că importanţa urbanismului rezidă chiar din scopul pe care acesta îl urmăreşte: scop de natură etică, la a cărei atingere ştiinţa, tehnica şi arta îşi aduc contribuţii indispensabile. Ştiinţa, studiind fenomene naturale şi comportamente umane investighează cauze, corelaţii, legi şi formulează norme pentru atingerea obiectivelor determinate. Tehnica, având ca scop satisfacerea numeroaselor exigenţe ale vieţii cotidiene pune în valoare cercetările ştiinţelor aplicate. Arta, ca expresie a inteligenţei şi creativităţii umane, se regăseşte în procesele de sistematizare a teritoriului şi de construire a diferitelor obiective.

Aşadar, în urbanism, ca ştiinţă, latura ştiinţifică şi cea artistică se întâlnesc, se întrepătrund, se completează reciproc şi se exprimă prin intermediul tehnicii.

1.2 Teritoriul şi componentele sale

Teritoriul actual este rezultatul unui lung proces de transformare a spaţiului terestru şi este opera omului. Acesta este un sistem complex format din următoarele elemente principale:

- aşezările umane;

- infrastructurile de reţele, compuse din utilaje şi instalaţii pentru transportul persoanelor şi obiectelor, cele destinate producerii şi distribuţiei de energie electrică, apă, gaz, cele pentru colectarea şi evacuarea apelor reziduale, linii speciale de comunicaţie etc.

- marile spaţii libere, cuprinzând terenurile folosite în activităţile agricole şi silvice, parcurile şi rezervaţiile naturale, munţii, râurile şi lacurile etc.

Întrucât numim structură ansamblul relaţiilor care au loc între elementele unui sistem, se poate defini structura urbanistică - totalitatea relaţiilor existente între elementele unui teritoriu dat.

De exemplu, structura urbanistică a unui mare oraş cuprinde elemente precum: zonele rezidenţiale de diferite tipologii, spaţiile de folosinţă colectivă, marile artere de circulaţie, străzile de legătură, pasajele pietonale, zonele verzi, spaţiile agricole etc.

1.3 Aşezările umane

Aşezarea umană reprezintă orice formă de adăpost pentru om. Fiecare aşezare umană se naşte din necesităţile de locuire, apărare şi organizare a spaţiului terestru şi constituie amprenta cea mai vizibilă pe care omul o poate lăsa prin prezenţa sa pe suprafaţa pământului. Aşezările umane evoluează în timp şi influenţează mai mult sau mai puţin teritoriul, modificând aspectul spaţiului construit.

Cunoaşterea caracteristicilor aşezărilor umane, elemente precum: localizare, construcţie, poziţie, formă, structură, este necesară din motive culturale şi de mediu, istorice, etnice, economice, politice şi sociale, care se modifică în timp. O aşezare umană apare iniţial acolo unde există condiţii naturale şi de mediu favorabile, precum prezenţa unui curs de apă, fertilitatea solului, iluminare naturală, accesul la drumurile publice etc. Astfel, se întâlnesc aşezări construite la altitudini mari, departe de câmpii şi de litoraluri. Aşezările umane construite în zone înalte suferă un fenomen de despopulare, tendinţa fiind aceea de amplasare a aşezărilor în zone de altitudine mai redusă, unde nu apar probleme privind asanarea, iar construcţia drumurilor şi a căilor ferate este mai uşoară.

În ceea ce priveşte dezvoltarea aşezărilor umane, motivul principal are de obicei caracter economic. Viaţa în colectivitate prezintă avantajul producţiei de bunuri de consum, a mijloacelor de muncă şi a tuturor produselor în exces, în raport cu nevoile interne ale comunităţilor, fiind destinate schimbului între acestea. Astfel, aşezările umane devin centre de trafic şi puncte de convergenţă a curentelor comerciale şi culturale, de asemenea centre de răspândire a civilizaţiei şi producătoare nu numai de bunuri materiale, ci şi de valori culturale.

Caracteristicile unei aşezări sunt considerate şi în raport cu timpul. Astfel, poziţia nu are sens, iar transformările însele, ale aşezării, nu sunt înţelese dacă nu sunt situate în epoca din care provin. Se pot explica astfel abandonările totale sau parţiale ale unor anumite aşezări umane, precum şi dezvoltarea sau naşterea altora. Un exemplu de abandonare este cel al portului antic din Ravenna – Classe, fondat în secolul al V-lea, din care acum a rămas doar faimoasa biserică San Apollinare. Se pot da, însă, şi exemple de noi aşezări: oraşele din Agro Pontico, răsărite în anii ’30 în sudul Romei sau New Towns din împrejurimile Londrei sau Villes Nouvelles din regiunea Parisului.

Este interesant de reţinut faptul că modul de dispunere a construcţiilor influenţează modul de extindere şi de dezvoltarea a unei aşezări umane. Astfel, există oraşe care se extind în mod radial, situându-se pe câmpii extinse (de exemplu, oraşul italian Milano) sau oraşe care se extind în mod liniar, fiind amplasate în zone strâmte între munte şi mare (este cazul numeroaselor oraşe greceşti şi italiene).