Energetica Mondială

1. Importanţa, locul şi structura energeticii mondiale

Energetica ca ramură a industriei se ocupă cu explorarea, extragerea, prelucrarea, utilizarea tuturor surselor energetice, cu producerea energiei electrice şi cu distribuirea ei. Importanţa energeticii rezidă şi din faptul că ei îi revine 1/3 din costul alocărilor fondurilor fixe şi asignaţiilor capitale. În această ramură lucrează 1/5 din populaţia activă ocupată în industrie. Totodată, energetica este un mare consumator de materie primă din alte ramuri: 2/3 din producţia totală de ţevi, 10-12% din totalul produselor metalurgice, 10% din materialele de construcţie etc. Ea cuprinde:

- sursele de energie primară: cărbuni, petrol, gaze naturale, hidroenergie, şisturi bituminoase;

- producţia de energie secundară: energie electrică şi termică, obţinute prin folosirea energiei primare.

Cu alte cuvinte, energetica prezintă un complex industrial compus

din două subramuri:

- industria de combustibili;

- industria energiei electrice, sau electroenergetica.

2. Geografia consumului de energie şi balanţa energetică mondială

Energetica contemporană se bazează, în principal, pe utilizarea resurselor energetice primare (petrol, gaze naturale, cărbune, hidroenergie şi energia atomică), numite „comerciale" sau „industriale". Consumul mondial al resurselor energetice este în continuă creştere, dar neuniform de la o perioadă la alta. În primii 50 de ani ai secolului al XX-lea consumul total de energie la nivel global se dublează la fiecare 18-20 de ani, iar în a doua jumătate a secolului ritmurile de creştere a consumului de energie constituie 3-5% pe an.

Urmărind evoluţia consumului mondial de energie începând cu anul 1900, se observă că până în anul 2000 acesta prezintă o creştere de 12,9 ori, respectiv de la circa 1 miliard t.c.c. în anul 1900 la 12,9 miliarde t.c.c. Prognozele efectuate de Banca Mondială pentru anul 2005 prevăd un consum de 15 800 milioane t.c.c.

Repartiţia geografică a consumului total de energie este neuniformă de la continent la continent şi de la ţară la ţară. Această disproporţie este condiţionată atât de prezenţa resurselor proprii, cât şi de locul pe care îl deţin în economia mondială. Astfel, în 2000 consumul mondial de energie era dominat de Europa, inclusiv Rusia, (32%) şi de America de Nord (28,4%), celelalte continente înregistrând consumuri modeste.

Analiza consumului energetic la nivel de ţări pune în evidenţă mari diferenţe în ceea ce priveşte consumul atât global, cât şi pe cap de locuitor. Astfel, primele 7 state (S.U.A., China, Rusia, Japonia, Germania, Marea Britanie şi Canada) deţin cca. 70% din consumul mondial de energie.

Consumul anual de energie pe cap de locuitor la nivel global este de circa 2 t.c.c, înregistrându-se diferenţe foarte mari pe ţări şi grupe de ţări. în cadrul ţărilor dezvoltate cu consum ridicat se evidenţiază Luxemburg (14-15 t.c.c. pe cap de locuitor), după care urmează S.U.A. şi Canada, unde după o anumită reducere se menţine la nivelul de circa 10 t.c.c. pe cap de locuitor. Dintre ţările în curs de dezvoltare cu economia de piaţă, un consum foarte ridicat îl au ţările Golfului Persic - Qatar, Emiratele Arabe Unite şi Bahrain (13-27 t.c.c. pe cap de locuitor); la polul opus se află state cu un consum sub 50 kg c.c. pe cap de locuitor - Bangladesh, Laos, Afganistan, Tanzania, Haiti etc.

Paralel cu creşterea rapidă a consumului mondial de energie, s-au produs modificări esenţiale cantitative şi structurale în balanţa energetică mondială. Balanţa energetică mondială reprezintă raportul dintre diferite tipuri de combustibil şi energie la producţia şi consumul lor.

Analiza evoluţiei ponderii combustibililor fosili în balanţa energetică mondială în secolul XX, pune în evidenţă importante modificări. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, cărbunele ocupa o poziţie dominantă în balanţa energetică mondială (peste 90%), pentru ca după cel de al doilea război mondial ponderea lui să scadă vertiginos, ajungând în 1975 la 28,7%. În schimb creşte ponderea altor surse, cum sunt petrolul, gazele naturale, hidroenergia, energia nucleară etc. Dintre acestea, hidrocarburile au avut cea mai puternică ascensiune, de la 16,4% în 1925 la cea 70% în 1970 (tab. 1). Această perioadă este numită „epoca petrolului ieftin”.

Ca urmare a crizei energetice s-au produs modificări considerabile în structura balanţei energetice mondiale. Astfel, cota de participare a hidrocarburilor în balanţa de consum s-a redus la 63%, iar ponderea hidroenergiei şi mai ales a energiei atomice a crescut până la 10%.

În anul 2000, ponderea resurselor energetice în balanţa energetică mondială era următoarea: petrol - 36,8%, cărbune - 25,1%, gaze naturale -23,5%, hidroenergie - 7,0%, energie nucleară - 6,4%, alte surse - 1,2%.

Balanţa energetică în diferite ţări are specificul său, care depinde de gradul asigurării cu anumite resurse energetice, de particularităţile dezvoltării economiei naţionale, precum şi de posibilităţile de import.

3. Geografia industriei de combustibili

Industria de combustibili se ocupă cu extragerea de cărbune, petrol, gaze naturale, uraniu, turbă, şisturi bituminoase, nisipuri asfaltice, cu prelucrarea şi cu transportarea lor. Industria de combustibili cuprinde următoarele subramuri:

industria petrolului;

industria gazelor naturale;

industria carboniferă;

alte surse de combustibil (lemn, turbă, şisturi bituminoase).

Peste 80% din totalul energiei electrice este produsă în baza utilizării combustibililor minerali.

Combustibilii sunt destul de neomogeni ca greutate, putere calorică şi densitate. Valoarea tipurilor de combustibili este determinată, în primul rând, de puterea calorică a acestora. La arderea 1 kg de cărbune de piatră se degajă o cantitate de căldură egală cu 7 000 kcal; 1 kg de turbă - 1600-3000 kcal; la descompunerea 1 kg de uraniu se degajă energie echivalentă cu 21 miliarde kcal sau cu energia obţinută la arderea a 3 000 tone de cărbune.