Geografia Industriei

II.1. Clasificarea activităţilor industriale

Industria este activitatea cea mai caracteristică a lumii contemporane chiar dacă utilizează mai puţină forţă de muncă decât agricultura sau serviciile. Clasificarea activităţilor industriale depinde de natura procesului de producţie şi a materiilor prime. Trei tipuri de clasificări sunt mai frecvente în literatura de specialitate (P. Merlin, 1997; M. Derruau, 1998):

- industria grea / industria uşoară: distincţie clasică, fără o definire precisă. Industriile grele sunt cele care prelucrează materiile prime (combustibilii şi minereurile). Industriile uşoare utilizează produse semifabricate sau materii prime "uşoare", care pot fi transportate mai lesne la distanţă, neexistând dependenţa de locul de producţie. Distincţia între cele două categorii se referă şi la volumul sau la ritmul rotaţiei capitalului necesar: industria grea este cel mai adesea mare consumatoare de capital, care se amortizează greu, cea uşoară, dimpotrivă, consum redus şi ritm rapid de rotaţie;

- industria de echipament/industria de bunuri de consum, distincţie mai precisă. Industriile de echipament sunt cele al căror obiect îl constituie furnizarea de utilaje, instalaţii, produse semi-fabricate şi mijloace de transport celorlalte activităţi economice (exploatările de minereuri şi combustibili, metalurgia, chimia grea, construcţiile de maşini, industria materialelor de construcţii). Industriile de bunuri de consum utilizează utilajele şi produsele semi-fabricate ale celei de echipament, valorifică materii prime vegetale şi animale, necesită investiţii reduse, corespunzând industriilor uşoare - textilele, electronica şi electrotehnica, mecanica fină, chimia de sinteză, pielăria, industria alimentară etc. Aceste distincţii sunt de multe ori artificiale. De ex. construcţiile de autocamioane pot fi privite ca industrii de echipament dar cele de autoturisme ca bunuri de consum deşi procesul de fabricaţie nu este prea diferit.

- un al treilea criteriu de clasificare poate fi imaginat raportându-ne la relaţiile între resursele mobilizate şi localizarea industriilor. Se pot distinge:

a) industrii dependente, fie de materiile prime, fie de sursele de energie. Cel mai tipic exemplu este cel al siderurgiei sau al prelucrării unor produse alimentare (zahărul de ex), fără ca dependenţa să fie absolută, recurgerea la importuri fiind tot mai frecventă, determinând o deplasare a producţiei dinspre zonele interioare, bogate în materii prime şi energie, spre zonele litorale ( Franţa, România, Germania);

b) industrii libere, acelea care nu cunosc constrângeri legate de accesul la resurse. Factorii care intervin aici sunt: existenţa forţei de muncă, a pieţei de consum, accesul la informaţie, concentrarea unor activităţi administrative şi financiare. Acest tip de industrii sunt mult mai difuze în spaţiu.

c) industrii induse, legate de necesităţile locale(regionale) ale populaţiei şi care trebuiesc amplasate în apropierea clientelei - industriile de materiale de construcţii sunt cel mai bun exemplu, dar şi cele agro-alimentare.

II.1.1. Concentrarea activităţilor industriale

Criteriile de clasificare menţionate au în comun inadaptarea la strategiile financiare ale proprietarilor de capital. Tradiţional se disting două forme de concentrare:

- orizontală, când întreprinderile ce produc aceleaşi mărfuri se regrupează, stabilind legături financiare în scopul măririi eficienţei, a reducerii concurenţei, constituirii monopolului asupra unor fabricaţii etc. Politica statului sprijină adesea acest proces;

- verticală, când o întreprindere investeşte în producţiile din amonte sau din aval. O industrie de consum poate investi în una de echipament sau în activităţi financiar-bancare de exemplu. Cel mai adesea, concentrarea financiară este rezultatul regrupării financiare a unor firme puternice în care domină capitalul bancar. Această concentrare financiară nu implică şi o concentrare geografică a activităţilor, dar poate oricând conduce la abandonarea unităţilor de producţie considerate nerentabile sau la retragerea de pe piaţa unui stat.

II.2. Industrializarea

Rolul, locul şi formele pe care le ia industria sunt fundamental diferite în funcţie de vechimea procesului de industrializare. Industrializarea timpurie este specifică în primul rând Europei de Nord-Vest, unde tradiţiile în domeniu urcă în secolul al XVIII-lea sau cel mult la începutul secolul al XIX-lea. Această formă de industrializare s-a bazat pe existenţa câtorva premize naturale şi economice:

- resursele de cărbuni - bazinele miniere Ruhr, Saar, Aachen (huile) sau Köln (lignit) în Germania; Silezia în Polonia, Limburg în Olanda, Flandra şi Valonia (nordul Franţei, Belgia), Lorena (Franţa); bazinele carbonifere britanice - Ţara Galilor, Midlands, Yorkshire, Nottinghamshire, Northumberland, Lancashire, Cumberland, Scoţia Centrală;

- resursele financiare şi instituţiile bancare aveau o tradiţie ce urca în Evul Mediu, legate de comerţul dezvoltat între puternicele centre urbane din nordul Italiei şi Ţările de Jos, iar mai târziu de acţiunile de exploatare şi colonizare a teritoriilor de peste mări de către marile metropole (Olanda, Marea Britanie, Franţa);

- mâna de lucru abundentă, datorită unei densităţi ridicate a populaţiei, utilizată pe măsură ce agricultura se modernizează iar instrucţia se generalizează;

- existenţa unei burghezii comerciale numeroase şi bogate;

- posibilitatea importului de materii prime ieftine din colonii şi a comercializării unor produse finite, cu câştiguri mari (economie colonială), tipică Marii Britanii (textile);

Există unele diferenţe între vechile state industriale, din punctul de vedere al modalităţii în care s-au constituit bazele industrializării, care vor fi prezentate în cele ce urmează. Aceste diferenţe sunt strâns legate de ciclurile lungi ale economiei şi de inovaţiile tehnologice majore.

II.4. Factorii principali ai localizării industriilor

Localizarea activităţilor industriale poate fi definită şi interpretată la două scări diferite: mondială şi naţională. La scara mondială ea derivă din factori istorici. Condiţiile naturale intervin doar secundar însă decisiv provocând diferenţieri între statele aparţinând iniţial aceluiaşi grup.

La scară regională se distinge ca regulă generală căutarea costului minim de producţie. În anumite cazuri acest raport este eludat, de obicei din considerente strategice. Intervin tot mai mult, mai ales în statele dezvoltate contradicţiile între interesele particulare şi cele ale colectivităţilor publice sau naţionale ceea ce impune măsuri de coordonare, de orientare prin planuri de modernizare, dezvoltare şi amenajare regională, chiar în economiile cele mai liberale.

Preţul de cost al unei implantări industriale clasice provine din: costul energiei şi materiilor prime (inclusiv transportul), cel al forţei de muncă (inclusiv calificarea acesteia), accesul la pieţele de desfacere, prezenţa surselor de energie ieftină. Astfel, cu cât cantităţile de materii prime şi energie consumate sunt mai mari şi mai greu transportabile cu atât preţul de cost devine sensibil iar localizarea industriilor respective trebuie să ţină cont de abundenţa resurselor. Este cazul exploatărilor de huilă care au avut un rol fixator pentru siderurgie şi pentru alte industrii grele.

Un factor de localizare îl constituie şi legitatea care prevede că industria atrage industrie, proliferarea şi diversificarea ofertei activităţilor productive într-o regiune industrială veche fiind un fapt logic, general valabil.

Industriile de bunuri de consum sunt mai indiferente în localizarea lor datorită preţului de cost mai redus. Aici pot interveni tradiţiile unor activităţi cu caracter artizanal-manufacturier sau prezenţa unei forţe de muncă abundente susceptibilă a fi prost remunerată ori apropierea de marile pieţe de consum. Toate acestea fac ca aceste industrii să fie mai larg difuzate în spaţiu decât industria grea. Fac excepţie industriile de lux concentrate obligatoriu în marile metropole cu clientelă pretenţioasă (Paris, Londra, Milano etc.). O altă excepţie o constituie industriile ce prelucrează materii prime perisabile (de ex. unele fructe, sfecla de zahăr sau pescuitul ) care sunt astfel extrem de legate de sursa de materii prime.