Geografia Mediului

Obiectivele cursului:

Înţelegerea relaţiei om-mediu înconjurător, la nivelul local, regional şi global prin

analiza calităţii factorilor de mediu. Cunoaşterea organizării biosferei la nivelul tipurilor de

mediu, limitelor, capacităţii de suport şi echilibrul energetic al ecosistemului. Analiza

calităţii mediului şi protecţia mediului în contextul dezvoltarii durabile

1. NOŢIUNI GENERALE

Studierea integrată a geosferelor debutează abia în secolul XIX dar dezvoltarea unei

ştiinţe a mediului de sine stătătoare devine posibilă abia după un secol, după elaborarea teoriei

sistemului şi după ce se acceptă ideea că Terra este un sistem care integrează trei componente

majore: abiotice, biotice şi sociale, între care există relaţii puternice de întrepătrundere.

1.1. Termeni care definesc mediul

Ceea ce ne înconjoară (mediul înconjurător) reprezintă rezultatul unei evoluţii de

aproape 4 miliarde de ani. În faza iniţială, cea de constituire a Terrei, au existat numai

componente fizice (abiotice) ale mediului, considerate componente primare (rocă, apă, aer),

pe seama cărora s-au dezvoltat componentele biotice (plante, animale), solurile şi omul

(componenta socială), acestea fiind considerate componente secundare, deci derivate din

primele. Toate aceste componente, aflate în relaţii complexe de interacţiune, alcătuiesc mediul

înconjurător. Environament este echivalentul străin, folosit frecvent şi în România.

Într-o accepţiune generală, prin mediu înconjurător se înţelege ansamblul spaţiotemporal

al factorilor naturali şi ai celor rezultaţi în urma activităţii umane, aflaţi în relaţii de

interdependenţă, care influenţează echilibrul ecologic şi determină apariţia unor noi condiţii

de mediu care, la rândul lor, influenţează funcţionarea sistemelor biologice şi sociale.

Caracteristicile iniţiale ale mediului sunt astfel modificate, iar noului sistem îi sunt

caracteristice structuri şi funcţionalităţi noi.

Ştiinţa contemporană foloseşte termeni diferiţi care definesc mediul.

– Mediu Geografic este noţiunea cea mai cuprinzătoare, fiind definit ca “spaţiu natural

sau amenajat ce înconjoară fiinţele şi societatea umană, asupra căruia ea acţionează şi ale

cărui componente (climatice, biologice, hidrologice, edafice, economice, politice, psihosociologice

etc.) au repercusiuni asupra stării şi comportamentului grupurilor umane”1.

Mediul geografic analizat la scară globală, regională sau locală este obiectul de studiu al

Geografiei.

– Mediu natural: totalitatea factorilor naturali aflaţi în relaţii de interdependenţă şi întro

stare de echilibru dinamic, cuprinzând apa, aerul, roca şi solul, relieful şi subsolul, şi care

determină condiţiile de viaţă pentru vegetaţie, animale şi om. Este un sistem natural complex

în continuă transformare, cu două dimensiuni distincte: una temporală şi alta spaţială. Este

considerat natural mediul în care predomină elementele care nu au suferit modificări antropice

(pădurea ecuatorială primară, o insulă nelocuită, taigaua siberiană, lacurile glaciare etc.).

– Mediu antropizat: rezultanta interferenţei activităţii umane cu mediul natural, acesta

din urmă păstrând unele caracteristici iniţiale. Bivalenţa activităţii umane se manifestă în doua

direcţii antagoniste: distrugerea unor elemente ale mediului natural, dar şi crearea unui mediu

nou. Se naşte astfel a treia dimensiune a mediului şi anume mediul social, specific fiecărei

societăţi.

– Mediu antropic: mediu în care componentele naturale iniţiale au fost înlocuite în cea

mai mare parte în urma activităţii umane, rezultând sisteme funcţionale noi, adaptate

necesităţilor vieţii omului (medii urbane, rurale, industriale, de transport, agricole).

– Peisaj: Spaţiu unitar în care câteva componente ale mediului geografic dau nota

caracteristică (peisaj glaciar, deşertic, savană, taiga, peisaj urban, industrial).

– Geosistem: orice unitate teritorială pe care relaţiile dintre elementele geografice care o

compun îi dau o structură şi o funcţionalitate distincte, ierarhizate în timp şi spaţiu geografic,

cărora le sunt proprii un peisaj, un potenţial energetic şi o productivitate biologică (Roşu,

1987).

Aproape fără excepţie, astăzi nu se mai poate vorbi despre un mediu natural nemodificat

deoarece activitatea umană a indus (direct sau indirect) transformări în cele mai retrase

regiuni ale Terrei. Biosfera primară este puternic transformată. Se apreciază că modificările

generate de activitatea umană vor transforma treptat biosfera într-un sistem radical modificat,

care poate fi denumit biotehnosferă, şi care va evolua după legi încă insuficient cunoscute.

1.2. Ecologie, Geoecologie şi Geografia mediului

Tot ce ne înconjoară este alcătuit din două componente majore, una naturală şi alta

antropică. Interacţiunea permanentă dintre acestea determină starea mediului la un moment

dat. Iniţial, vieţuitoarele au fost studiate de către Biologie, iar elementele fizice ale mediului,

de către Geologie şi Geografie. Apariţia unei noi ştiinţe, Ecologia, definită de Haeckel (1866),

“ştiinţa relaţiilor organismelor cu mediul lor, înţelegând prin aceasta, în sens larg, toate

condiţiile lor de existenţă”, marchează un salt important în cunoaşterea relaţiilor dintre lumea

vie şi mediul fizic.

Aproape nu mai există ecosisteme în care activitatea umană să nu fi determinat o reacţie,

alta decât cea naturală. Între ştiinţele naturii şi cele umane şi sociale a apărut o zonă largă de

interferenţe, cele din urmă conturându-şi o latură ecologică proprie.

Geoecologia studiază natura relaţiilor mediului cu vieţuitoarele, factorii şi procesele din

mediu care determină modificări ale lumii vii, deci se bazează pe identificarea şi analiza

arealelor geografice specifice anumitor organisme. Analiza porneşte de la mediu către

vieţuitoare, dar influenţa activităţii antropice este minimalizată.

Geografia mediului înconjurator răspunde necesităţilor de analiză globală, prin

studierea potenţialului ecologic al mediului, nu numai a celui natural ci şi a celui transformat

de om şi integrează în mediu omul şi activităţile sale socioproductive. În acest mod, Geografia

mediului înconjurator se delimitează de ecologia tradiţională, conturându-se ca o disciplină

geografică a organizării teritoriului, ca instrument de conservare dirijată a mediului (Roşu şi

Ungureanu, 1977).

Obiectivele principale ale Geografiei mediului sunt (Mac, 2003):

• cunoaşterea structurii şi funcţionalităţii mediului;

• evaluarea stării şi calităţii mediului;

• prognoza şi proiectarea mediului înconjurător.

Ritmul în care omul a intervenit în mediu a fost puternic accelerat mai ales în secolul

trecut. Exploatarea, uneori iraţională a resurselor naturale, dezvoltarea unor uriaşe capacităţi

de producţie industrială şi agricolă, sistemele complexe de transport, concentraţiile masive ale

populaţiei în centre urbane, toate acestea sunt însoţite de grave dezechilibre ale mediului.

Mecanismele de adaptare ale unor reprezentanţi ai biosferei la noile condiţii sunt deseori

depăşite. Se produc astfel grave dezechilibre ecologice, transformări adesea ireversibile care

se reflectă în final prin pierderi umane şi pagube materiale.