Geografia Solurilor

INTRODUCERE

Solul este unul din componenţii mediului înconjurător, ce are o importanţă deosebită în existenţa vieţii terestre, dar mai ales în dezvoltarea societăţii omeneşti. Mediul înconjurător este alcătuit din o serie de componente naturale, cum sunt: aerul, apa, vegetaţia şi fauna, relieful, litologia şi solul, care prin proprietăţile lor realizează ecosistemul terestru. Aceste componente se află într-un echilibru dinamic, realizat în decursul timpului. Componentelor naturale li se adaugă cele create de activitatea umană.

Solul s-a format la suprafaţa litosferei în zona de contact a acesteia cu atmosfera, hidrosfera şi biosfera, el reprezentând o importantă resursă naturală pentru societatea omenească. Pe sol se dezvoltă cea mai mare parte din vegetaţie, aceasta constituind baza sursei de alimente pentru om. Creşterea accentuată a numărului locuitorilor Terrei în ultima jumătate de secol (2,4 mld. în 1950, cca. 6,7 mld. în 2000), a impus o sporire a producţiei agricole, care s-a realizat prin luarea în cultură a noi terenuri, chiar în regiuni unde vulnerabilitatea solului la eroziune, salinizare, acidifiere, înmlăştinire ş. a. este foarte ridicată. În acest fel, resursele de sol s-au deteriorat pe întinse regiuni, făcându-le incapabile să menţină o activitate economică pe termen lung.

1. Noţiuni generale

1. 1. Conceptul despre sol

Conceptul de sol a evoluat în timp, de la suprafaţa fermă a uscatului, la suport pentru plante, apoi la mediul poros capabil să asigure apa, aerul şi elementele nutritive pentru plante (şcoala agronomică din sec. XIX), la un produs de alterare a rocilor de la suprafaţa scoarţei (şcoala agrogeologică). V. V. Dokuceaev (1883) a introdus conceptul de sol-corp natural, format sub acţiunea îndelungată a factorilor pedogenetici, diferenţiat pe orizonturi, afânat, de adâncime variată şi care diferă de materialul parental subiacent prin morfologie, proprietăţi fizice şi chimice, ca şi prin caracteristici biologice.

Concepţia actuală, sistemică defineşte solul ca un sistem structural, complex, polifazic, deschis şi polifuncţional.

N. Florea (1993) arată că: “Solul reprezintă produsul transformării substanţelor minerale şi organice de la suprafaţa scoarţei terestre sub influenţa factorilor de mediu în timp îndelungat, caracterizat printr-o anumită organizare şi morfologie proprie; el constituie mediul de dezvoltare a plantelor superioare şi baza de trai pentru animale şi oameni.

Solurile sunt considerate corpuri naturale, tridimensionale, constituite din material relativ afânat, situate la suprafaţa scoarţei terestre. Ele sunt alcătuite din componente minerale, organice şi organisme vii, aflate în interacţiune, cu însuşiri fizice, chimice, biologice şi morfologice diferite de cele ale materialelor parentale din care s-au format. Solurile au evoluat în timp prin procese specifice pedogenetice, sub acţiunea climei şi vieţuitoarelor în diferite condiţii de relief. Ele au o organizare proprie şi sunt într-un schimb continuu de substanţe şi energie cu mediul înconjurător. Solurile se autodezvoltă şi asigură condiţiile necesare creşterii plantelor, proprietatea lor principală fiind fertilitatea”.

Datorită faptului că solul este un sistem complex, având interacţiuni cu celelalte sisteme, el participă la producerea de fitomasă, influenţează capacitatea de producţie a ecosistemelor, având o contribuţie esenţială în recircularea elementelor chimice în natură şi reglează compoziţia atmosferei şi hidrosferei (fig. 1). Fiind format la suprafaţa scoarţei de alterare, solul contribuie la stabilitatea reliefului prin protejarea stratelor adânci ale scoarţei. În acelaşi timp, datorită proprietăţilor lui fizice, chimice, mineralogice sau biologice, solul are o acţiune de atenuare a variaţiilor bruşte, care pot, uneori, interveni în unele caracteristici ale sale, precum şi de filtrarea şi epurarea diverselor substanţe poluante.

Fig. 1. Reprezentarea schematică a unui pedosistem

la nivelul pedonului (După N. Florea, 1982).

Solul este în acelaşi timp şi un rezervor de energie, el acumulează energie chimică sub formă de humus, humus ce rezultă din transformarea substanţelor organice, formate de către plante prin convertirea energiei solare în timpul fotosintezei. Această energie chimică se poate elibera prin procesul de mineralizare, fiind folosită de către vieţuitoare.

Solul reprezintă o importantă resursă naturală, rolul esenţial al acestuia este cel de participare la producerea de biomasă, dar şi de descompunere a resturilor organice încorporate în el. În acest fel se realizează un schimb continuu de substanţe şi energie, care duce la o reciclare neîntreruptă a elementelor nutritive. Solul este deci o resursă regenerabilă. Această regenerare are loc numai dacă solul este lucrat în mod corespunzător, nu este suprasolicitat până la epuizare şi se respectă condiţiile de protecţie şi conservare; în caz contrar solul se poate deteriora sau chiar distruge, fiind vulnerabil la numeroase procese de degradare. Trebuie să subliniem că, refacerea învelişului de sol odată distrus este foarte greu de realizat şi necesită timp extrem de lung şi costuri foarte ridicate.

Solul reprezintă o avuţie a întregii omeniri, iar utilizarea raţională şi protecţia lui sunt cerinţe obiective, care trebuie aplicate de fiecare locuitor al Terrei.