Geografie

PEISAJUL GEOGRAFIC

Peisajul reprezintă o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre mai mică sau dintr-o anumită etapă evolutivă, al raportului dintre elementele componentelor naturale şi antropice ale unei unităţi de mediu.

Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensională mare, implicând spaţiul de interferenţă a componentelor naturale şi antropice, peisajul, ca reflectare a acestui proces la nivelul scoarţei, iese în evidenţă prin extensiunea în suprafaţă, dezvoltarea pe verticală fiind limitată. Mărimea suprafeţei este extrem de variabilă, de la câteva zeci sau câteva sute de metri pătraţi (peisaj de mlaştină, peisajul vulcanilor noroşi) până la nivel cosmic (peisajul planetei albastre). Această situaţie impune necesitatea unor criterii şi parametri în concordanţă cu caracteristicile lor la nivelul fiecărei etape.

Un peisaj rezultă din modul în care se realizează angrenajul funcţional dintre componentele elementelor sistemului de mediu (local, regional, planetar). De frecvenţa, constanţă şi distribuţia elementelor şi a relaţiilor cu rol hotărâtor în sistem depinde prezentarea „în ceva” a acestuia la nivelul suprafeţei terestre. Ea apare sub forma peisajului.

Caracteristicile peisajului

- Unicitatea rezultă din faptul că peisajul este o exprimare a combinării unui

număr mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit în sistem pe un anumit spaţiu şi într-o anumită etapă evolutivă. Ea este valabilă la toate peisajele indiferent de mărimea lor (unic este peisajul Lacului Roşu, dar unic este şi peisajul alpin al Retezatului sau peisajul ţărmului dalmatic). Caracteristica se menţine în condiţiile evoluţiei, pentru că în fiecare situaţie modificările survenite în sistem se vor reflecta în ceva „nou” (peisajul unui versant despădurit diferă de cel anterior, dar şi de cele care ar rezulta printr-o împăturire sau prin regenerarea naturală).

- Omogenitatea la nivel de treaptă ierarhică este asigurată de prezenţa unor

elemente principale repartizate uniform în spaţiul întreg pe care se dezvoltă peisajul. Este mai uşor de înţeles le cele cu dezvoltare spaţială mică (un versant afectat de alunecări sau „Muntele de Sare” de la Slănic) şi mai dificil la cele extinse (peisajul abrupturilor cuestice de lângă Cluj, din nordul Podişului Central Moldovenesc, din estul sau vestul Bucegilor, peisajul lanţurilor sau platourilor vulcanice, peisajul de stepă, savană, taiga etc.). Dar în fiecare caz înfăţişarea este dependentă de repartiţia pe întreaga suprafaţă a unei anumite grupări a elementelor principale şi a relaţiilor dintre acestea ce au rol hotărâtor pentru peisaj.

În cazul alunecării, combinarea locală a unor condiţii, precum stratul argilos, lipsa

vegetaţiei şi umezeala, iar la abrupturile structurale desfăşurarea omogenă pe întindere mare a unor straturi groase de gresii, conglomerate în structură monoclinală ce facilitează dezvoltarea unui relief de fronturi de cuestă etajată.

- Dinamica peisajului decurge din însăşi specificul materiei care se află în

continuă mişcare, transformare. Combinarea elementelor ce compun sistemul este variabilă în timp, de unde şi rezultate diferite. Astfel, printr-o evoluţie normală se face trecerea de la un peisaj lacustru la unul de mlaştină, turbărie. Desţelenirea stepei şi cultivarea ei a însemnat schimbarea rapidă a peisajului, dar abandonarea activităţilor agricole pe unele terenuri n-a dus la repartiţia identică a peisajului stepic anterior. O situaţie similară apare în zona pădurilor ecuatoriale unde abandonarea după mai mulţi ani de folosinţă agricolă a unor terenuri ce-au rezultat prin afişarea pădurii nu a condus la refacerea identică a peisajului anterior. Aridizarea climatului în nordul Africii este însoţită de extinderea deşerturilor. Crestele Carpaţilor au trecut la finele pleistocenului şi începutul holocenului de la peisajul glaciar la cel de pajişti alpine şi subalpine. Peisajul de luncă cu lacuri extinse, canale, sălcii şi stufăriş din Balta Brăilei a fost aproape complet modificat în ultimii 30 de ani devenind unul agricol. Pe multe văi, prin amenajări hidrotehnice, peisajul de luncă a fost schimbat cu unul lacustru.

- Fizionomia este caracteristica principală, cea prin care se „exprimă” un

peisaj. Fiecare componentă a sistemului unei unităţi de mediu este alcătuită dintr-o multitudine de elemente între care se stabilesc legături complexe la baza cărora se află schimburi energetice. În acest angrenaj, unele elemente componente au rol principal, se impun în sistem reflectându-se în fizionomia şi structura peisajului. Modificarea raportului dintre elemente, impunerea altora duce la schimbarea fizionomiei. Orice component din sistem, prin elementele sale, poate domina într-o anume etapă de evoluţie a sistemului şi astfel poate să impună fizionomia şi tipul de peisaj. Unii geografi pun accent pe relief, întrucât ies în evidenţă peisajele de munte, dealuri, câmpii, depresiuni, văi etc. Dar aproape în aceeaşi măsură, pe prim-plan se pot situa şi ceilalţi componenţi – roca (pe calcare, sare, gips se dezvoltă peisaje carstice, iar pe terenurile argiloase peisajul alunecărilor de teren), climatul (deşerturile, platourile de gheaţă sunt rezultatul influenţei directe), vegetaţia (marile păduri ecuatoriale, tropicale, taigaua, stepa, savana, sunt peisaje cu specific distinct), activitatea antropică (peisajele aşezărilor omeneşti, peisajele industriale, agricole etc.).

Tipul de peisaj reprezintă o exprimare sintetică a unui număr mare de peisaje din aceeaşi familie. Ele au comună geneza (asocieri de elemente conducătoare, principale, de combinaţii şi relaţii între acestea în cadrul sistemelor) şi diferite caracteristici structurale şi de fizionomie. Acestea asigură unitatea într-un ansamblu heterogen. Spre exemplu, în Bucegi, Piatra Craiului, Munţii Aninei, Podişul Dobrogei există suprafeţe largi cu calcare pe care s-au dezvoltat peisaje carstice locale inedite impuse de condiţiile specifice de modelare carstică în fiecare unitate. Ceea ce le este comun este tipul de relief carstic exprimat sintetic prin exocarst (lapiezuri, doline, chei, avene etc.) şi o vegetaţie calcifilă.

Indicatori în aprecierea şi ierarhizarea peisajelor

Peisajul apare ca „faţa care se vede” a unui sistem geografic ce corespunde unei unităţi de mediu. Ca urmare, observării i se oferă numai unele elemente ale sistemului, cele care se impun în fizionomia lui. Acestea, frecvent aparţin le trei componente: relief, vegetaţie şi rezultatele activităţii umane. De aceea, caracterizarea unui peisaj se face nu numai prin acea „descriere geografică” indicată de G.Vâlsan, ci prin multe alte activităţi pe care le înlesneşte nivelul ştiinţific şi tehnic (analiza hărţilor topografice, înregistrări pe teren şi măsurători, studiul aerofotogramelor, programele pe calculator etc.). Acestea oferă multe informaţii din toate însă trebuie reţinute acelea care definesc peisajul respectiv.

Relieful reprezintă, în cele mai multe situaţii, scheletul peisajului (munte, dealuri) alcătuit din suprafeţe „x” cu fizionomie, înclinare şi extinderi diferite ce definesc forme variate.

Elementele care impun în peisaj sunt: altitudinea, pantele (prin formă şi mai ales prin aliniamente de schimbare a valorii), forma interfluviilor (plată, rotunjită, ascuţită), forma versanţilor şi văilor, structura orografică, formele de relief structural şi petrografic, depresiunile, unele procese actuale, cu frecvenţă deosebită ce produc degradări însemnate (alunecări, torenţi, şiroire).

Vegetaţia este componentul care în majoritatea situaţiilor se impune observaţiei prin arealul compact, culoare, tip (păduri, pajişti, arbuşti etc.). Reflectă cel mai bine relaţiile dintre elementele sistemului, întrucât ele asigură condiţii (substanţe minerale, căldură, apă etc.) mai mult sau mai puţin favorabile dezvoltării.

De aceea, în caracterizare peisajului se vor avea în vedere atât tipul de vegetaţie, alcătuirea şi structura lui, dar şi modul în care acestea reflectă condiţiile care-i asigură optimum de dezvoltare sau regresul.

Sunt restrânse suprafeţele în care prezenţa şi activitatea antropică să nu provoace modificări în peisaj. Construcţia de drumuri, exploatările forestiere, extinderea suprafeţelor prin defrişări sau distrugerea arbuştilor subalpini, desecări, exploatări miniere în carieră, acumulări masive de steril, păşunat în exces, folosinţa agricolă a terenurilor însoţită de acţiuni în favoarea sporirii producţiei agricole (chimizarea, irigarea, desecări, îndiguiri etc.), dezvoltarea aşezărilor etc., determină schimbări în relaţiile dintre elementele sistemului impunând mai mult sau mai puţin alte raporturi geodinamice şi ecologice cu reflectare în peisaj.

Celelalte componente ale sistemului, deşi uneori au un rol important se reflectă în măsură mai mică, în peisaj având mai mult caracter local.