Geografie Generală Fizică și Umană

1. Definiţia geografiei. Obiectul de cercetare al geografiei. Ramurile şi subramurile geografiei

Ştiinţa reprezintă un ansamblu sistematic de cunoştinţe obţinute prin investigarea şi studiul naturii şi societăţii, prin observaţie şi raţionament. Ca oricare altă ramură a ştiinţei şi Geografia trebuie să răspundă unor exigenţe teoretice menite să-i asigure un statut ştiinţific cert, legitim şi unanim recunoscut (Ungureanu, Petrea, 2005). Acest lucru este realizat prin identificarea următoarelor aspecte:

- definirea domeniului ştiinţific;

- precizarea obiectului de cercetare;

- edificarea unui sistem propriu de reprezentări ştiinţifice;

- formularea unui punct de vedere propriu în privinţa modului de cercetare a problemelor studiate.

1.1. Definiţia Geografiei

Geografia este o ramură consacrată a ştiinţei încă din Antichitate, care însă s-a impus în „constelaţia” ştiinţelor propriu-zise abia după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Denumirea ştiinţei a fost dată de Eratostene (sec III î.e.n.) şi plecând de la etimologia termenului de geografie (ghea=Pământ; graphien=descriere) s-a identificat şi o primă definiţie a geografiei: ştiinţa care se ocupă cu descrierea Pământului.

Evoluţia noţiunilor, categoriilor, legilor şi teoriilor cu care operează această ştiinţă au impus, în timp, o redefinire continuă a geografiei. Vom exemplifica doar câteva dintre aceste definiţii de referinţă, consemnate în istoria gândirii geografice, pentru a identifica principalele concepţii privitoare la obiectul de cercetare, metodologia utilizată şi sarcinile acestei discipline:

1. Bernhard Varenius, 1650: „Geografia este o parte a matematicii aplicate în care se arată alcătuirea globului terestru şi a părţilor sale componente”;

2. Ferdinand Baron von Richtoffen, 1883: „Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele ce stau în legătură cauzală cu ea”;

3. Simion Mehedinţi, 1902: „Geografia este ştiinţa Pământului considerat în relaţie reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp);

4. Paul Vidal de la Blache, 1903: „Geografia este ştiinţa locurilor preocupată de calităţile şi potenţialităţile ţărilor. Caracterul particular al unei ţări este exprimat de totalitatea trăsăturilor sale, de diversitatea socială asociată cu diversitatea locurilor”;

5. Max Sorre, 1947: „Geografia este o disciplină a spaţiilor terestre”;

6. Ioan Donisă, 1977: „Geografia este ştiinţa (sistemul de ştiinţe) care studiază sociogeosistemul ca formaţiune complexă căutând să-i stabilească componenţa, structura, fizionomia şi funcţionalitatea lui, legile care guvernează legăturile dintre părţile componente, evoluţia părţilor şi a întregului sistem, precum şi diferenţierea lor spaţială”;

1.2. Obiectul de cercetare al geografiei

Din numeroasele definiţii date geografiei, ca ştiinţă, se deduce intensitatea căutărilor cercetătorilor din domeniu pentru identificarea obiectului de cercetare al acestei discipline. Primele preocupări şi descrieri geografice, din antichitate, au avut în vedere o serie de teritorii restrânse, însă treptat interesul a fost extins asupra întregului spaţiu cunoscut denumit de către grecii antici drept oikumena. Integrarea acesteia la nivel planetar a condus la ipoteza că Terra constituie obiectul preocupărilor ştiinţifice ale geografiei, prin studiul formei şi dimensiunilor sale, alcătuirea materială şi diferenţierea spaţială a suprafeţei terestre. Ulterior, această modalitate de identificare a geografiei cu studiul suprafeţei terestre s-a menţinut până la jumătatea secolului al XIX-lea, aşa cum se identifică din definiţia dată de Alfred Hettner (1921): „Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului după deosebirile ei locale”, precizând că „suprafaţa terestră nu este o suprafaţă, ci un obiect fizic cu o grosime apreciabilă – un înveliş geografic alcătuit din părţile solidă, lichidă şi gazoasă şi care adăposteşte viaţa”.

Unii cercetători, începând cu Alexander von Humboldt (1938), au extins obiectul de studiu al geografiei dincolo de limitele Terrei, identificând întregul univers ca obiect de studiu al geografiei. Binenţeles că studiul biogenosferelor (sferele de apariţie şi dezvoltare a vieţii în spaţiu cosmic) de pe alte planete s-ar putea realiza prin aplicarea metodologiei utilizate în studiul Terrei elaborată de geografie, cu unele adaptări specifice. De altfel, o extindere a cercetărilor asupra corpurilor cereşti (Luna, Marte, Venus meteoriţi, comete etc.) utilizându-se unele aspecte metodologice specifice geografiei a fost realizată în ultimele decenii, astfel încât semnificaţia etimologică a termenului de geografie (referitoare la descrierea Pămîntului) a fost extrapolată şi la nivelul altor planete. Aceasta nu este însă o contradicţie esenţială, deoarece denumirea ştiinţei este un simbol a cărui semnificaţie se modifică în timp datorită schimbărilor privitoare la obiectul de cercetare, aspectelor teoretice şi metodologice utilizate (Donisă, 1977).

Odată cu accelerarea procesului de diferenţiere a ştiinţelor, şi apariţia unor noi discipline precum topografia sau geologia care au preluat o parte din obiectul de studiu al geografiei, unii geografi şi-au îndreptat atenţia, în decursul secolului al XIX-lea, asupra raporturilor dintre om şi natură, ca fiind obiectul principal de cercetare al geografiei. Cunoaşterea relaţiilor om-natură a constituit o preocupare a geografiei începând încă din antichitate. Însă din secolul al XIX-lea capătă o nouă dimensiune prin identificarea „raporturilor dintre om şi natură în contextul condiţiilor sale sociale şi economice, ca şi variabilitatea istorică a acţiunii asupra naturii şi influenţa naturii asupra omului condiţionată de progresul civilizaţiei” (Vidal de la Blache, 1903). Rezultatul relaţiilor om-natură s-a concretizat în formarea regiunilor geografice, care preiau o serie de caracteristici specifice mediului natural, transformate treptat sub influenţa acţiunii umane. O serie de cercetători (Friedrich Ratzel) au abordat relaţia om-natură din perspectiva naturalistă, studiind repartiţia omului pe Pământ mai ales sub raport ecologic. Apare astfel antropogeografia, concepută ca disciplină biologică, ramură a biogeografiei, cu orientare ecologică, care treptat a determinat dezvoltarea determinismului geografic, favorizând naşterea geopoliticii (Lupaşcu, 2002). Sub influenţa aceloraşi idei, scoala geografică americană creează o nouă direcţie de dezvoltare a geografiei, environmentalismul, care pune accent pe rolul influenţelor naturale asupra societăţii umane, fără însă a aluneca spre determinismul geografic.

Relaţia om-natură constituie şi în prezent o preocupare a geografilor, fiind considerată ca raport între părţile constituiente ale obiectului de cercetare al geografiei.

O altă abordare a obiectului de cercetare al geografiei a fost impusă din diferenţierea spaţială a principalelor învelişuri (geosfere) ale Terrei (atmosfera, hidrosfera, biosfera şi scoarţa terestră). Identificarea geosferelor a început încă din antichitate, când Aristotel a emis ipoteza că atmosfera reprezintă un înveliş gazos care acoperă întreg Pământul. De altfel, tot el, considera că aerul, apa şi pământul (în sens de rocă) se constituie în sfere concentrice care intră în componenţa Terrei. Ideea a fost preluată şi dezvoltată de o serie de geografi din secolul al XVII-lea (George Fournier, Bernhard Varenius) şi al XVIII-lea (Alexander von Humboldt, Ferdinand Baron von Richtoffen), astfel încât treptat s-a generalizat la nivelul întregii ştiinţe că geosferele constituie principalul obiect de cercetare al geografiei. De altfel, prin diferenţierea acestora au luat naştere o serie de discipline, precum meteorologia, hidrologia, geomorfologia, pedologia, biogeografia, care ulterior s-au constituit în ramuri ale geografiei.

În România, printre primii geografi care au recomandat geosferele ca obiect de cercetare al geografiei, a fost Simion Mehedinţi, care încă din 1902 considera că „geografia este ştiinţa Pământului considerat în relaţie reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu), cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp)”. Astfel pentru Simion Mehedinţi obiectul geografiei apare ca un sistem material care funcţionează ca un mecanism, omul fiind inclus alături de celelalte vieţuitoare, ca un component firesc al biosferei.

Ideile lui Simion Mehedinţi au fost preluate şi dezvoltate de către discipolii săi (George Vâlsan şi Vintilă Mihăilescu) care introduc noi concepte în ceea ce priveşte obiectul de cercetare al geografiei. George Vâlsan propune ca geografia să studieze învelişul geosferic, iar Vintilă Mihăilescu foloseşte noţiunea de întreg teritorial ca obiect de cercetare al geografiei. Mult mai târziu, în 2005, Alexandru Ungureanu propune ca obiect de cercetare al geografiei, învelişul geografic definit ca „megageosferă rezultată prin interacţiunea geosferelor (litosferă, biosferă, hidrosferă, atmosferă, antroposferă) ale căror variate transformări materiale, energetice şi informaţionale se concretizează în structuri spaţiale diverse, relativ stabile”.