Geografie Regionala

Imagine preview
(10/10 din 2 voturi)

Acest curs prezinta Geografie Regionala.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier pdf de 140 de pagini .

Profesor: Profesor Tomescu Viorica

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Geografie

Extras din document

I. GEOGRAFIA CONTINENTELOR – GEOGRAFIE REGIONALĂ

I.1.Lumea – parte şi întreg planetar

În ansamblu, Terra are o suprafaţa totală de 510,1 mil. km2, din care uscatul deţine 148,2 mil.

km2 (29,05 %) iar suprafeţele marine (oceanice) totalizează 361,9 mil. km2 (70,95%).

Privită deasupra Polului Nord, Terra îşi dezvăluie gruparea boreală a continentelor din jurul

acestui Pol geografic terestru, făcând din micul ocean arctic o adevărată mare intercontinentală

mărginită de Eurasia, Groenlanda, Pen. Alaska şi Arhipelagul Arctic canadian. Minunata noastră

planetă are diferenţiere mare de imagine geografică între peisajul arctic boreal (o calotă oceanică ce

uneşte relativ uscatul din jur) şi antarctic austral (un uscat, Antarctida, copleşit de o platoşă de gheaţă

groasă de mii de metri). În schimb, uscatul terestru cunoaşte o mare dispersie (insulară) în

Australoceania (Oceania cu cele peste 10 mii de insule şi insuliţe îşi răspândeşte circa 800.000 km2 de

uscat pe o suprafaţă de peste 70 milioane km2).

Dintre toate continentele se remarcă masivitatea Eurasiei, lungimea Americii (singurul

continent ce se desfăşoară din apropierea polului geografic nordic până în apropierea celui sudic) şi

micimea Australiei (de altfel, destul de omogen, ca bloc continental impunător). Dar, ca o curiozitate

nelămurită încă, o constituie lăţirea spre nord a continentelor boreale, ascuţirea spre sud a celor

australe; de asemenea, toate continentele boreale au marile peninsule orientate spre sud, cu excepţia

celor două peninsule nord-americane (Pen. Labrador şi Pen. Alaska).

Ţinând cont că există o emisferă continentală/boreală se subînţelege ponderea climei

temperate şi reci în continentele boreale şi a celei calde în cele australe şi Africa, cu excepţia

„frigorificei” Antarctica (supranumit şi Continentul rece austral). De aceea calota glaciară polară

arctică se cantonează pe Oc. Arctic/Îngheţat şi Groenlanda, iar cea australă pe uscatul Antarctidei.

Zonele de căldură sunt inegal concentrate: zona caldă ocupă aproape jumătate din suprafaţa lumii

(244,3 mil. km2 – 47,89%), cele două zone temperate, pe aproape o treime (181,3 mil. km2 – 35,54%),

restul revenind celor două zone reci (84,5 mil. km2 – 16,57%).

Tundra şi pădurea de conifere şi foioase se găsesc aproape în totalitate pe continentele nordice

iar în cele sudice abundă pădurea tropicală şi ecuatorială, în locul tundrei şi formaţiunii nemorale care

lipsesc aproape în totalitate. Cea mai mare suprafaţă (peste două cincimi din uscat) o deţine biomurile

de stepă şi savană (63,4 mil. km2 – 42.78 %), urmate de pădurea de foioase şi conifere (43,7 1 mil. km2

– 29.49 %) şi relativ egale deşerturile nisipoase (17,3 mil. km2 – 11.67 %) şi cele îngheţate (gheţarii

continentali se dezvoltă pe 14,4 mil. km2 – 9.72 %). Cu o suprafaţă echivalentă cu a caldei Australii se

distinge tundra (8,11 mil. km2 – 5.46%). Alte terenuri (ape, aşezări, reţele de transport şi comunicaţie

etc.) evidenţiază o suprafaţă echivalentă cu cea a Republicii Africa de Sud: 1,3 mil. km2 – 0,88 % din

suprafaţa uscată a Terrei.

Se poate constata că cel mai înalt relief este în Eurasia, iar Antarctica, pe departe este

continentul care ascunde sub platoşa de calotă glaciară un relief cu altitudine medie de peste 2.600 m

(mai mult decât cel mai înalt vârf montan din România, Vf. Moldoveanu-2.544 m). Tot Eurasia deţine

şi cel mai scăzut nivel al reliefului. Interesantă este altitudinea maximă a Oceaniei situată în I. Irian, cu

mult peste cea din subcontinentul Australia, care deţine 92% din suprafaţa Oceaniei (Vf. Kosciusko-

2.378 m). De asemenea se poate constata că Eurasia deţine peste o treime din suprafaţa uscatului

terestru şi aproape 60 % din populaţia Globului.

Europa 6,77%

Asia 29,63

Africa 20,08 %

Am. de N 16,45 %

Am de S 12 %

Australoceania 6,04 %

Antarctica 9,63 %

Fig. 1 – Ponderea uscatului terestru pe continentele şi subcontinentele majore

I.2.Diferentierile regionale – implicatii in diversitatea geografica planetara

I.2.1. Diferenţieri regionale determinate de geotectonica dinamică

După Wegener, studiile asupra tectonicii globale s-au intensificat, încât la sfârşitul veacului

trecut, geografia a avut de câştigat enorm de pe urma acestora. În special, în domeniul regional, unde

explicarea diferenţierilor geomorfologice teritoriale este tot mai clarificată. Structura genetică, de

sorginte tectonică, se impune cu tot mai multă pregnanţă în fizionomia actuală a spaţiilor geografice.

Din acest motiv, putem lua în considerare o tipologie impusă de complexitatea fenomenelor

geotectonice la scară globală şi regională, toate subjugate macrostructurilor şi dinamicii terestre. În

acest sens, BLEAHU (1989, 1993, 1994) a reuşit să adune sub un studiu amănunţit toate ideile şi

teoriile tectonicist-structuralist-genetice pendinte de tectonica globală, clarificând imensul şi

complexul noian de probleme ridicate de diferenţierea regională şi specificităţile teritoriale micro- şi

macroplanetare. Din acest studiu este revelată întreaga varietate morfologică generată de varii situaţii

impuse de dinamica terestră. Astfel, sunt deduse diferenţieri, duse până la unicităţi specifice, în care

sunt implicate, deopotrivă, tectonica de convergenţă (de orogeneză), tectonica de culisare (decroşare

şi transducere), tectonica extensională (continentală, şi nu numai oceanică) şi cea compresională. Prin

imensul material documentar şi de cercetare utilizat, M. Bleahu sintetizează 15 tipuri de orogeneze în

care s-au implicat convergenţele de plăci tectonice:

- Oceanice (aşa-numitele arcuri insulare sau orogene de tip antilez, cum sunt munţii din Antilele

Mici, insulele Mariane de Nord şi cele două mari insule din Noua Zeelandă);

- Oceanică şi continentală (orogene de tip chilean, cum sunt catenele montane din Cordilierii

Nord-Americani, Mexicano-istmici din America Centrală şi Anzi);

- Continental-pasive şi un arc insular, bine structurate în cele cu subtip taiwanez (orogenele din

insulele Taiwan, arcul Banda, Noua Guinee şi catenele Blue Ridge cu piemontul interior

appallachian) şi cu subtip venezuelean (catenele litorale Villa-de-Cura, Paracotos şi Caucagua-

El Tinaco, la care se adaugă insulele caraibeene Leeward – Aruba, Curaçao, Bonaire – şi

Blanquilla);

- Continental-active şi un arc insular, cu o varietate indusă de subtipologia subducşiilor paralele

(orogenele cu fundament marin uruguayene Costa şi Cordillera Occidental), a celor divergente

(cum a fost în primă fază cordiliera nordică din insula Irian), a celor de tip makranian

(orogenele din sudul Iranului, ca efect al subducerii Arabiei sub blocul Luth din care s-a

desprins blocul Bajgan-Dur, precum şi din Tauridele Asiei Mici şi orogenul cipriot, ca efect al

coliziunii Arabiei cu Pontidele) şi a celor de tip patagonez (orogenul Rocas Verdes, ca efect al

subducerii plăcii Pheonix);

- Interarcuri insulare cu trei distincte situaţii: un prim tip este cel vest-arabian (cum sunt

catenele montane din vestul Arabiei – Al-Ays, Hijaz, Fatimah, At-Tā'if, An-Nimas, cele din

arcurile Mariane şi Filipine, din partea nord-vestică a Appallachilor/Complexul Costal şi

Newfoundland), al doilea este cel de tip Maluku (aşa cum sunt insulele generate de coliziunea

arcului Sangihe cu arcul Halmahera din estul maritim al insulei Sulawesi, dar şi catenele

vardariene dinaride) şi al treilea, cel de tip solomonian (orogenele din insulele Guadalcanal,

Choiseul, Russell, Florida, San Cristobal şi Santa Isabel, sau Munţii Metaliferi din sudul

Apusenilor carpatici româneşti);

Fisiere in arhiva (1):

  • Geografie Regionala.pdf

Alte informatii

Africa,Asia