Globalizarea și acțiunile umanitare

ACTIUNILE UMANITARE SI GLOBALIZAREA

Afacerile umanitare, in particular ajutoarele de urgenta pentru populatiile victime ale catastrofelor naturale sau conflictelor armate, tin un loc crescand in politicile internationale. Ele au devenit o componenta a diplomatiei si chiar o strategie a tarilor occidentale. Ele n-au fost niciodata atat de dezbatute la Natiunile Unite, in sanul parlamentelor nationale si in media. Ele joaca in mod egal un rol primordial in activitatile operationale ale ONU, in timp ce nenumarate organizatii non-guvernamentale (ONG) participa alaturi de Societatile nationale ale Crucii Rosii sau ale Comitetului International al Crucii Rosii. Spatiul umanitar este astazi foarte extins. In 1994, in urma genocitului ruandez, se numarau in regiunea Goma nu mai putin de 8 organizatii ale Natiunilor Unite si in jur de 200 ONG, fara a vorbi de instantele reprezentand Uniunea Europeana si tarile donatoare. Si ce sa mai zici de eruptia organizatiilor de ajutor in ex-Republica iugoslava a Macedoniei si Albania in timpul interventiei umanitare a NATO impotriva Serbiei. Nu se mai iau in calcul astazi organismele private, departamentele academice, institutiile de formare si cercetare. Intreprinderile transnationale se regasesc aici pentru ca ele « sponsorizeaza » din ce in ce mai mult acest gen de activitati.

Reursele pe care Uniunea Europeana si guvernele le consacra ajutoarelor umanitare nu inceteaza sa creasca, in timp ce asistenta publica la dezvoltare se declina. Raporturile Nord-Sud sunt de acum inainte percepute in termeni umanitari, ca si cum caritatea ar trebui sa-si asume toate desordinele planetei. Imaginea copilului suferind de foame sau cu un membru amputat din cauza unei mine atrage atentia opiniei publice pana in punctul de a acoperi asistenta de care parintii sai au nevoie pentru a-si asuma functia protectoare. In plus, angajamentele umanitare de urgenta au mai multa sustinere decat eforturile de prevenire, chiar in cazul foametei, care sunt totusi previzibile cu multe luni inainte. Foametea care afecteaza Etiopia este o noua expresie a acestei realitati.

Aceasta expansiune a spatiului umanitar este ingrijoratoare. Ea nu reflecta numai agravarea situatiilor ingrijoratoare cerand mobilizarea comunitatii internationale, ci traduce de asemenea o schimbare de orientare ideologica si politica a tarilor bogate cu privire la mizeria din Sud. Dupa al Doilea Razboi Mondial, a fost larg recunoscut ca puterile publice ar trebui sa joace un rol decisiv in reglarea societatilor stapanind dinamica sistemului capitalist.guvernele, si nu asociatiile caritabile, aveau ca functie sa protejeze oamenii lipsiti. Trebuiau in particular sa incerce sa preintampine aceste lipsuri ale muncitorilor si familiilor lor impotriva riscurilor vietii profesionale, bolilor, accidentelor, somajului si imbatranirii. In 1945, Cartea Natiunilor Unite a conferit acestui model politic si social o valoare universala. La inceputul razboiului rece, dupa ce au luat masura foamei si a mizeriei care domnea in Europa, guvernul american a lansat planul Marshall. Acest program de ajutor nu avea ca scop sa ofere asistenta umanitara in Europa, ci sa accelereze reconstructia ei economica si sociala, trecand peste amenintarea sovietica.

Programele Natiunilor Unite in favoarea acestor tari pe cale de dezvoltare au raspuns acelorasi preocupari politice. In mod cert, ONU s-a ocupat in mod egal de chestiunile umanitare, dar intr-o maniera limitata, cand a fost confruntata cu situatii politice fara iesire. Astfel in 1948, ONU a creat UNRWA, agentia Natiunilor Unite pentru ajutorul refugiatilor palestienieni. Aceasta organizatie, stabilita cu titlu temporar, a durat pana in zilele noastre, comunitatea internationala aratandu-se incapabila de a restaura pacea in Orientul Apropiat. In aceeasi epoca, Natiunile Unite au stabilit un fon de ajutor pentru copiii victime de razboi. Intreprinderile caritabile au fost inca necesare pentru a proteja indivizii care nu mai aveau tara, inaintea tuturor celor care fugeau de regimul comunist.

NEOLIBERALISMUL SI INTOARCEREA CARITATII

In cursul anilor ’80, umanitarismul a luat o mare dezvoltare in politica internationala. Aceasta expasnsiune a coincis cu transformarile regimului capitalist pe care o asociem cu notiunea de globalizare. Motivele acestei coincidente sunt complexe. Progresele retelelor de comunicare si informare au contribuit in mod sigur la la crearea de noi legaturi de solidaritate transnationala, favorizand mobilizarea miscarilor asociative, a organizatiilor internationale si a guvernelor. Datorita mass-mediei, imaginile foametei, razboiurilor civile si a catastrofelor naturale fac turul lumii in timp real si suscita reactii de compasiune care justifica si necesita actiuni de ajutor umanitar. Aceasta analiza este totusi insuficienta, caci cauzele susceptibile de a intertine emotiile sunt foarte diverse si nu s-ar putea explica optiunea caritabile doar prin rolul mass-mediei.

Noul elan pentru actiunile umanitare a reflectat in acelasi timp pierderea reperelor ideologice. Confruntati cu ororile socialismului si dictaturilor postcoloniale, miscarile de inspiratie marxista si proiectele pentru Lumea a treia s-au epuizat.s-a vazut atunci proliferarea ONG militand in favoarea drepturilor fundamentale ale omului, impotriva detentiilor arbitrare, a torturii si a disparitiilor fortate. In cadrul marelui public, drepturile omului sunt asimilate cu actiunea Amnesty International. Aceasta logica a antrenat dezvoltarea unei noi miscari umanitare, animate de oameni-inainte de toate medici-care intelegeau sa asigure asistenta populatiilor in suferinta, in particular victimele razboaielor civile, ale foamei si ale tiraniilor. Acesti militanti doreau sa intervina in mod urgent, fara discriminare, fara sa tina seama de frontiere, situatii politice, etc.

Acest elan umanitar a coincis cu avansarea ideilor neo-liberale, favorizate de sosirea la putere a doamnei Thatcher in Regatul Unit si al presedintelui Reagan in Statele Unite, al caror mesaj primordial se resuma la a proclama binefacerile individualismului si functiile autoregulatoare ale pietei. « Constrangerile » economiei, a competitiei internationale in particular, impuneau politici de liberalizare a schimburilor si deregularizarea miscarilor de capital. Aceasta ofensiva ideologica, care nu era fara raport cu cresterea somajului si a inflatiei, a antrenat eroziunea strategiilor care prevalasera din al Doilea Razboi Mondial pentru a scoate tarile sarace din epuizarea economica si sociala.

Criza datoriilor a fost o etapa importanta a acestei ofensive liberale in tarile sarace. Politicile de ajustare structurala, preconizate de institutiile financiare internationale sub egida sferelor dirijante americane, au discreditat vechile strategii de dezvoltare. Statele trebuiau de acum inainte sa se dezangajeze de la sfera economica in profitul intreprinderilor private. Statele aveau ca functie sa creeze conditiile unui mediu favorabil dinamicii pietii. Se abandoneaza ideea de planificare economica, de protejare a industriilor debutante, de reglare economica si sociala. Nici nu mai intra in chestiune schimbarea structurilor comertului international, interventia pentru impiedicarea degradarii termenilor de schimb, organizarea unui transfer de tehnologie, modificarea reprezentarii tarilor din Sud in sanul institutiilor de la Bretton Woods. Libera intreprindere, bucurandu-se de un minim de piedici, era conceputa sa rezolve la termen problemele sociale, creand bogatii si locuri de munca, absorbind putin cate putin saracia masei.