Metodologia cercetării geografiei regionale

I.Regiune geografică şi geografie regională

I.1Este geografia o ştiinţa aplicativă ?

Geografia este o ştiinta cu multe faţete, departe de a-şi fi gasit locul cuvenit în "competiţia" dintre ştiinte. Această criză rezidă în dificultatea diferenţierii dintre cercetarea fundamentală şi cea aplicativă. Consensul actual asupra geografiei ca studiu al spaţiului, a organizării şi funcţionării acestuia, privilegiază analiza spaţială, căutarea regularităţilor reieşite din repartiţia obeictelor în spaţiu. Această abordare formală privilegiază formele spaţiale, evidenţiind procesele în derulare. Pentru a fi completă, este necesară şi o abordare a sensului acestor forme spaţiale, reflecţia simultană asupra formei şi sensului fiind centrală în disciplinele sociale.

Se pot desprinde câteva caracteristici fundamentale care explică această criză :

- geografia se prezintă ca o ştiinţă care utilizează excesiv metodele şi rezultatele multor ştiinţe asociate ;

- rezultatele cercetărilor nu pot fi aplicabile la totalitatea suprafeţei terestre din cauza diversităţii situaţiilor observate ;

- geografia este o ştiinţă foarte sensibilă la conjunctură, răspunzând unei nevoi de cunoaştere globală, fără o legătură evidentă cu preocupările utilitare. Paradoxal, tocmai acest aspect subiectiv şi conjunctural garantează unitatea geografiei ca ştiinţă ;

-geografia este o ştiinţă dominată, fără o influenţă directă în câmpul cunoaşterii. Studiile efectuate în unele state occidentale asupra originii sociale a studenţilor geografi arată de altfel ca aceştia provin din medii mai defavorizate economic.

Mult timp, cunoştinţele geografice nu au avut o dimensiune spaţială şi temporală, pâna în sec.al XIII-lea acestea fiind aspaţializate. Abia Cruciadele şi Marile Descoperiri Geografice provoacă curiozitatea stârnind trei chestiuni fundamentale : care sunt limitele lumii, care este partea locuită a Terrei şi dacă, există o parte inaccesibilă a acesteia. După cum spune Christian Jacob într-o lucrare ce se vrea o arheologie a viziunii geografice, marea este cea care desenează uscatul, de aici rolul ei în lărgirea orizontului geografic şi în conturarea direcţiilor de dezvoltare a acesteia (L'empire des cartes, Payot 1993). Astfel, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea cunoaşterea geografică va fi dominată de febra explorărilor şi de raportarea rezultatelor acestora pe hărţi, fără o interpretare sistematică a distribuţiilor observate.

Sub influenţa spiritului naturalist situaţia evoluează rapid, trecându-se de la observaţie la explicaţie, chiar dacă în manieră descriptivă. Aceasta primă mare ruptură în evoluţia geografiei ca ştiinţă se afirmă nu în Anglia sau Franţa, principalele organizatoare ale explorărilor, ci în Germania, prin operele lui Humboldt şi Ritter. Triumful spiritului naturalist duce astfel la o descriere mult mai fină şi mai fidelă a distribuţiilor fizice şi antropice, cu tentative de explicare sistematică (Humboldt a fost sensibil la condiţionările climatice care marchează vegetaţia, agricultura şi civilizaţiile). Este epoca în care geografia se impune ca o filozofie a naturii.

A doua mare ruptură corespunde ultimelor trei decenii ale sec. al XIX-lea când geografia cunoaşte o vogă universală impunându-se nu numai în vestul Europei dar şi în S.U.A. sau Rusia. În scurt timp ea devine materie principală în programele de învăţământ, de la clasele primare la universităţi (instituţionalizare) paralel cu multiplicarea publicaţiilor şi societăţilor de geografie (primele fiind înfiinţate după 1870 la Paris, Mexico, Londra şi Berlin). Geografia academică se consacră atât aspectelor fizice cât şi celor sociale ale peisajului de unde şi divizarea arbitrară în două mari compartimente: geografia generală, dominant fizică şi geografia regională, cu o pondere mai mare a aspectelor derivate din umanizarea cadrului natural, în dorinţa de individualizare a unităţilor de peisaj. Este triumful geografiei ca ştiinţă naturală, nu fără o influenţă decisivă a teoriei evoluţioniste.

Aceasta situatie se păstrează până în anii 50 ai sec. al XX-lea când se asistă la o repunere în cauză a structurii disciplinei în ansamblu, sub impulsul "revoluţiei cantitative" iniţiate în mediile ştiinţifice anglo-saxone, dominate de neopozitivism, determinând cea de-a treia ruptură majoră. Inovaţia esenţială constă în faptul că geografia a încetat să mai fie o simplă istorie naturală a peisajelor şi organizărilor regionale. Ea caută acum să demonteze mecanismele care guvernează repartiţia grupurilor umane şi a activităţilor acestora. Pentru aceasta ea necesită în continuare cunoştinţe importante din domeniul ştiinţelor naturale dar face apel tot mai mult la noţiuni care tin de relaţiile sociale (atât inter cât si intrasociale) chiar dacă în exces uneori. Geografia devine astfel tot mai mult o ştiinţă socială, orientată însă spre studiul raporturilor om-natură.

Aceste trei momente majore în dezvoltarea geografiei nu sunt întîmplatoare. Prima corespunde cu dezvoltarea unei gândiri sistematice în a doua jumătate a sec.al XVIII-lea şi cu aplicarea unor soluţii raţionale la unele probleme neglijate până atunci. Cea de la sfârşitul sec. al XIX-lea se petrece în contextul avântului imperialismului european (o vogă importantă a cunoscut-o aşa zisa geografie colonială(tropicală), ale cărei reminiscenţe sunt încă prezente în Franţa sau Marea Britanie). Ultima corespunde unor mutaţii profunde a atitudinilor şi comportamentelor sociale după al doilea război mondial în contextul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane în care rolul informaţiei devine dominant.

Aşa cum se prezintă astăzi, geografia se doreşte a fi o ştiinţă de sinteză aflată la interferenţa unor domenii diverse (cf. P George, Les methodes de la géographie, PUF, 1970). Ca ştiinţă a raporturilor spaţiale, pleacă de la descriere la explicaţie în trei termeni principali - observarea analitică, detectarea corelaţiilor şi căutarea raporturilor de cauzalitate. Suscită două atitudini de spirit - una statică (definirea bilanţurilor şi tipurilor individualizate din formele de combinare a factorilor), alta dinamică, prin căutarea raporturilor de forţă, a echilibrelor şi dezechilibrelor.

Originalitatea geografiei constă şi în utilizarea unor date eterogene, diacronice (de la variaţii geologice la variaţii cotidiene). Realitatea geografică dintr-un loc dat este rezultatul convergenţei ocazionale a unor procese evolutive diferenţiate prin dimensiune, ritm şi geneză. Aceasta convergenţă este însoţită de acţiuni reciproce care accelerează sau încetinesc mersul proceselor aflate în competiţie. Prin natura sa, geografia este, metodologic vorbind, eterogenă putând fi situată la fel de bine alături de petrografie şi botanică sau de sociologie şi psihologie socială. Unitatea geografiei nu este aşadar metodologică ci, mai degrabă derivă din modul de abordare a raporturilor dintre aceste date disparate. De aici decurge o problemă esenţială a geografului - aceea a colectării datelor şi a determinării formei şi intensităţii raporturilor dintre acestea. Colectarea datelor atrage geograful pe teren unde este tentat să se substituie geologului, botanistului, etnologului ori urbanistului. Aceasta implică inevitabil o iniţiere elementară în limbajul şi metodologia specifice acestor discipline, sursă inevitabilă a fracţionării şi specializării geografilor.

Problema majoră o constituie asigurarea unităţii de gândire, deloc neglijabilă în contextul societăţii informatizate care obligă geograful să-şi însuşească nu numai tehnicile specifice dar şi un limbaj matematic. Apare astfel pericolul superficialităţii formaţiei teoretice, indispensabile, în favoarea celei statistice (semnalat încă în 1970 de P. George).

Geografia se vrea a fi studiul unui spatiu continuu ceea ce este şi original şi restrictiv totodată datorită dificultăţii de a delimita spaţii omogene, în vederea proiectării raporturilor dintre datele obţinute.

O caracteristică tot mai discutată şi discutabilă a geografiei este aceea a unei ştiinţe dirijate spre acţiune. Aceasta pentru că geografia are ca obiect de studiu raporturi între factori şi evoluţii a căror cunoaştere proprie ţine de domeniul altor ştiinţe. Ce semnificaţie se poate da unui studiu sintetic asupra unui peisaj natural decât aceea a definirii condiţiilor oferite vieţii şi acţiunii umane prin interacţiunile factorilor fizici? Cum se poate distinge geografia umană de economie dacă nu prin proiectarea efectelor mecanismelor economice generale asupra unei matrici spaţiale diversificate, cautând consecinţele asupra distribuţiei formelor de existenţă şi a mişcărilor de populaţie?

Părerile care acreditează ideeea că geografia nu este decât o finalizare a istoriei sunt comode dar există o deosebire esenţială între cele două discipline, în timp ce prima este o memorie a spaţiului în toate aspectele sale de manifestare, cealaltă este doar manifestarea unei memorii a umanităţii.