Munții Carpați

2. Regiunile geografice ale Carpaţilor

2.1. Regiunea Carpaţilor Orientali

Poziţional, această regiune corespunde părţii estice a Carpaţilor româneşti, începând din nord, de la frontiera cu Ucraina. Extinderea ariei montane orientale între limitele de nord, est şi vest menţionate este acceptată unanim în literatura de specialitate. Aproape unanim este considerată limită sud-vestică valea Prahovei (culoarul de văi Prahova – Timiş). Diferă însă opinia formulată de către C.Martiniuc şi P.Coteţ (1960), conform căreia ultimul segment al Carpaţilor Orientali este marcat de văile Dâmboviţei şi Bârsei.

Argumentele primei poziţii constau în altitudinea şi masivitatea grupării montane a Bucegilor, precum şi în anvergura de ax transcarpatic a culoarului Prahova – Timiş, susţinându-se astfel apartenenţa acestei grupări la Carpaţii Meridionali şi, în consecinţă, valoarea de limită a culoarului menţionat.

O analiză geografică complexă evidenţiază şi argumentele celei de a doua poziţii :

a. toate liniile tectonice importante şi principalele diviziuni morfo-structurale ale Carpaţilor Orientali se continuă, fără întrerupere, la vest de valea Prahovei – unitatea cristalină centrală cu învelişul său sedimentar mezozoic, flişul cretacic de Ceahlău şi de Teleajen etc. – chiar dacă marginal flişul paleogen este invadat de sedimente mai noi, mio-pliocene şi relieful format pe acest suport este subcarpatic;

b. în munţii dintre Prahova şi Dâmboviţa predomină depozite sedimentare mezozoice, în special conglomerate cretacice masive, ca în Ceahlău şi Ciucaş, şi nu roci cristaline, ca în Carpaţii Meridionali. Pe conglomerate s-a format un relief specific de dezagregare, similar celui din Carpaţii Orientali;

c. relieful munţilor dintre Prahova şi Dâmboviţa este predominant structural, format pe un suport cutat, cu cele mai frumoase sinclinale înălţate şi forme de hog-back din Carpaţii româneşti, în timp ce în Carpaţii Meridionali dominanta morfologică este dictată de o structură de blocuri, formate prin fracturarea unui fundament cristalin rigid;

d. însemnătatea reliefului glaciar în această grupare este modestă, la fel ca în Carpaţii Orientali, în contrast puternic cu amploarea morfologiei glaciare din Carpaţii Meridionali;

e. sub aspect climatic, altitudinea grupării nu-i asigură precipitaţiile bogate din Carpaţii Meridionali, foehnizarea impusă de ecranul constituit de culmea nordică a M.Făgăraş fiind potenţată de influenţele climatice continentale, specifice în Carpaţii Orientali;

f. accesibilitatea culoarului Prahova-Timiş ca ax transcarpatic nu este naturală (segmentul fiind îngust), ci amenajată destul de târziu; până la sfârşitul sec. al XVIII-lea circulaţia majoră folosea traseul antic, prin culoarul Bran-Rucăr, abia de la sfârşitul sec. al XIX-lea fiind realizată o arteră de circulaţie de importanţă naţională;

g. acceptarea limitei respective pe valea Prahovei şi includerea grupării Bucegilor în Carpaţii Meridionali transformă Ţara Bârsei-Trei Scaune într-o depresiune marginală, în timp ce ea este o mare depresiune internă, specifică în Carpaţii Orientali, unde se înscrie în culoarul (ulucul) depresionar central.

Pentru argumentele menţionate, a doua poziţie este mai întemeiată şi recomandabilă. În acelaşi timp, ţinându-se seama de masivitatea naturală a munţilor, de altitudinea lor, care depăşeşte în Bucegi 2500 m şi de funcţionalitatea culoarului Prahova-Timiş, întreaga grupare poate fi considerată o subregiune a Carpaţilor Orientali care are caractere de tranziţie spre Carpaţii Meridionali.

Între limitele menţionate, Carpaţii Orientali sunt diviziunea cea mai întinsă a Carpaţilor româneşti, în care se înscriu cu 35.484 km2, reprezentând 51% din suprafaţa acestora.

2.1.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Orientali. Consecinţe

Fundamentul Carpaţilor Orientali, ca şi al celorlalte regiuni carpatice , este constituit dintr-o masă de roci metamorfice, extrem de complicată, care a fost pusă în loc şi transformată succesiv în cel puţin trei mari cicluri orogenetice: ciclul prebaikalian (în precambrian), când au fost metamorfozate cele mai vechi serii cristaline, seria de Hăghimaş-Rarău- Bretila şi seria de Rebra-Barnar, reprezentate printro masă de roci mezo metamorfice (gnaise oculare, micaşisturi, calcare şi dolomite cristaline), ciclul baikalian (în cambrian), când metamorfismul a fost mai redus, formându-se serii cristaline epimetamorfice, dintre care cea mai dezvoltată este cea de Tulgheş (şisturi cloritoase, sericitoase, sericito-cloritoase, cuarţite negre ş.a., în care uneori cele mai dure sunt rocile verzi, tufogene, cu structură porfiroidă), deosebit de importantă sub aspect economic, metamorfismul specific generând mineralizaţii de Mn şi sulfuri complexe; ciclul hercinic, când metamorfismul a fost încă mai redus, caracteristic seriilor de Dămuc şi de Repedea (şisturi grafitoase, calcare cristaline ş.a.). Acest soclu cristalin aflorează numai în lungul părţii centrale, de la frontiera de nord şi până în nordul M.Ciucului, mai spre sud având numai o apariţie insulară, în partea vest – sud-vestică a M.Perşani. Pe alocuri este străpuns de intruziuni magmatice, dintre care cea mai importantă este reprezentată de masivul sienitic de la Ditrău.