Organizarea și Amenajarea Antierozională a Teritoriului

Amenajările antierozionale constituie un ansamblu de obiective şi lucrări de ordin tehnic care au drept scop reducerea şi/ori stoparea proceselor de erodare a solului şi a rocilor friabile.

Cauzele eroziunii accelerate sunt de două feluri: naturale şi antropice. Cauzele de ordin natural ţin de substratul litologic şi panta terenului iar cele de ordin antropic de modul de abordare şi exploatare economică a unor teritorii. Terenurile cu substrat format din roci friabile şi pante accentuate (nisipuri, gresii, conglomerate ş.a.) sunt supuse pericolului erozional, chiar şi în condiţiile nonintervenţiilor antropice.

Cauzele de ordin antropic constau în general în exploatarea agricolă neraţională a teritoriului (arături în lungul pantelor, despăduriri masive, păşunat excesiv, drumuri etc.).

Terenurile afectate de procese erozionale se delimitează în aşa-zisele perimetre şi trupuri de ameliorare (I, II, III)

În cadrul perimetrelor de ameliorare se pun în evidenţă trupuri de ameliorare.

La fiecare trup de teren cuprins în perimetrul de ameliorare se disting două zone şi anume: zona interioară sau de consolidare; zona exterioară sau de apărare.

Zona interioară sau zona de consolidare cuprinde terenurile afectate de procese de eroziune ce trebuie consolidate şi ameliorate şi puse în valoare prin mijloace specifice, care pot fi:

- biologice (păduri, lucrări de protecţie cu rol antierozional, fâneţe naturale, culturi de ierburi perene în asolament);

- agro-silvo-tehnice (tehnică agricolă şi silvică antierozională);

- hidrotehnice (lucrări din pământ, lemn, zidărie şi beton).

Zona exterioară sau de protecţie (apărare) se desfăşoară în jurul zonei de consolidare şi formează un perimetru de protecţie pentru lucrările ce se execută în cadrul zonei de consolidare.

Perimetrele de ameliorare, trupurile de ameliorare, zonele de consolidare şi cele de apărare se transpun în planuri de situaţie la scara 1:5 000 sau 1:10 000

Pentru o identificare mai uşoară, trupurile de ameliorare în cadrul perimetrelor, se înscriu în planuri cu numere de ordine latine, urmate de denumirea locală (exemplu, I, Valea Dura, II, Valea Obia etc.). În mare parte, măsurile şi lucrările antierozionale se execută pe bazine hidrografice, în funcţie de poziţia şi specificul acestora (fig. 37). Cel mai sigur şi mai eficient mijloc de combatere a eroziunii solului şi stăvilirii torenţilor îl reprezintă procesul de împădurire.

În regiunile montane, păstrarea vegetaţiei forestiere pe versanţi, în preajma lacurilor de acumulare se înscrie ca o măsură de protecţie de prim ordin

Acelaşi lucru este valabil şi pentru zonele colinare, cu specificaţia aplicării unei agrotehnici adecvate în perimetrele destinate agriculturii, intercalate de arii forestiere.

Pe terenurile expuse procesului de eroziune se aplică măsuri de împădurire, lucrări agricole şi silvice speciale precum şi amenajări hidrotehnice. Cele mai potrivite areale pentru amenajări antierozionale sunt bazinele hidrografice, în cadrul cărora măsurile de ordin erozional şi hidrologic se aplică în mod diferenţiat. Astfel, deosebim zona albiei minore, alcătuită din talveg şi maluri care se caracterizează prin eroziune în adâncime care adânceşte albia şi eroziune laterală, care duce la subminarea şi prăbuşirea malurilor.

Zona albiei majore, ce are o lăţime mai mare şi care joacă un rol de spaţiu tampon la ape mari, se caracterizează prin depuneri masive şi procese de şiroire la contactul între luncă şi terase.

Zona mediană inferioară a versanţilor se caracterizează prin eroziune activă de suprafaţă, acompaniată de şiroiri. În lipsa lucrărilor de ameliorare şi consolidare, şiroirile se dezvoltă, transformându-se succesiv în ogaşe şi ravene. Astfel, suprafeţele afectate de aceste procese se transformă în timp scurt în terenuri neproductive, completând seria terenurilor de tip „bad-land”, ce reclamă investiţii masive pentru corectare şi redare în circuitul economic. În plus, acestea conduc la un proces de colmatare accelerată a lacurilor de acumulare, cu efecte economice negative pe termen mediu şi lung.

Protecţia antierozională în zonele colinare în vederea protejării lacurilor de acumulare se realizează printr-o alternanţă de perdele forestiere şi asolamente, cumpenele de apă păstrând, pe cât posibil suprafeţe împădurite. În proximitatea lacului de acumulare, ca şi în cazul zonelor montane se plantează o perdea forestieră cu rol filtrant.

În secţiunea transversală, în cadrul unei văi se pun în evidenţă o serie de segmente cu rol funcţional distinct. Segmentele cele mai afectate de procesele erozionale sunt versanţii cu un grad de înclinare mare şi structuri litologice friabile, la care se adaugă eroziunea din cadrul albiei minore ce constă în surpări de maluri şi adâncirea acesteia

În privinţa înclinării versanţilor, se adoptă clasificarea Litaracek expusă de P. Coteţ, bazată pe efectul eroziunii solului coroborat cu modul de utilizare agricolă a teritoriului, după cum urmează:

- versanţi cu înclinare slabă (0,5 – 2 %);

- versanţi cu înclinarea uşoară (2 – 7 %);

- versanţi cu înclinare accentuată (7 – 15 %);

- versanţi cu pante moderat-mari (15 – 25 %);

- versanţi cu pante foarte mari (25 – 40 %);

- versanţi cu pante abrupte (> 40 %).

Împăduririle pe cumpene de apă se realizează sub forma unor perdele ce se întind de-a lungul acestora, în lăţimi ce variază de la 30 la 60 m. Rolul acestor păduri este acela de a asigura înfiltrarea apei în sol, stopându-se procesul de formare a şiroaielor, care provoacă eroziunea terenurilor din aval. Iarna, aceste păduri împiedică procesul de spulberare a zăpezii, reglând depunerea şi topirea acesteia iar vara micşorează puternic transpiraţia vegetaţiei, reduc variaţia zilnică temperaturii aerului în straturile superioare ale solului şi sporeşte umiditatea aerului în proximitatea solului. Datorită vânturilor puternice, se preferă plantarea de arbori ce dezvoltă sisteme radiculare puternice (stejar, gorun, ulm, paltin, pin ş.a.). Pădurile de amestec, foioase-răşinoase constituie un veritabil obstacol în calea vântului şi prelungesc timpul de topire a zăpezilor.

Tufişurile de ienupăr şi jneapăn de la baza golurilor alpine reprezintă cel mai eficient spaţiu tampon natural pentru reţinerea zăpezii şi reducerea efectelor proceselor de şiroire din zonele montane înalte.

Împăduririle de pe versanţii din zona mijlocie superioară şi inferioară, constau în realizarea de perdele forestiere antierozionale, în lungul curbelor de nivel, cu lăţimi ce variază între 20 şi 60 m. Distanţa dintre aceste perdele forestiere este de cca. 5 ori lăţimea acestora. Între aceste perdele forestiere se intercalează terenuri agricole, cu destinaţie diversă. Este recomandabil ca în cadrul utilităţilor agricole dintre perdelele de protecţie să se intercaleze şi culturi de plante furajere.

În albia majoră se realizează de regulă lucrări de drenaj pentru eliminarea surplusului de apă ori plantaţii forestiere hidrofile, ce au drept scop utilizarea eficientă a excesului de umiditate din sol. Se plantează cel mai frecvent răchită, plop, arin şi salcie.

În lungul albiei minore, malurile expuse eroziunii laterale se fixează prin plantaţii de specii pioniere, cum ar fi salcia, arinul şi cătina albă, după care, la un interval de 3 – 5 ani se plantează speciile ce alcătuiesc arboretele permanente (plop, stejar, frasin ş.a.), rezultând în final un perete arboricol compact ce se desfăşoară paralel cu cursul de apă.

Protecţia antierozională sporeşte prin instalarea pe cale naturală a vegetaţiei ierboase la baza arboretelor ce constituie fâşia de protecţie.

În lungul lacurilor de acumulare se instalează perdele forestiere ce urmăresc fidel conturul acestora. Rolul lor este de a reţine particulele solide provenite din apele de şiroire de pe versanţi şi de protecţie a malurilor.

Particulele solide receptate în lacuri de acumulare conduc la colmatarea acestora şi la reducerea volumului util de apă. În plus, particulele solide, prin acţiunea abrazivă a acestora, erodează prematur pereţii conductelor de forţă precum şi paletele turbinelor de la hidrocenterale. Aceste perdele forestiere reduc efectul mecanic al valurilor mari asupra malurilor şi fortifică din punct de vedere peisagistic sectoarele lacurilor de acumulare. Speciile cele mai frecvente utilizate pentru aceste scopuri sunt salcia, plopul şi arinul, în funcţie de rezistenţa la inundabilitate (salcia – 110 zile, plopul 87 zile, iar arinii mai puţin).

În jurul ravenelor şi torenţilor se plantează perdele forestiere, care au drept scop reţinerea apelor provenite din ploi şi topirea zăpezii şi în final, facilitarea instalării de vegetaţie lemnoasă şi ierboasă care conduce la asanarea acestor „răni ale pământului”.