Principii și Metode în Analiza Geografică

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Metodologia geografică este esenţială în înţelegerea specificului cunoaşterii ştiinţifice, a principiilor şi regulilor care stau la baza demersului de cercetare şi a elaborării teoriilor ştiinţifice.

Dar înainte de toate, trebuie să ştim ce este Geografia, o întrebare simplă ca formulare, dar mult mai complexă prin răspunsurile date de-a lungul timpului.

Este Geografia o ştiinţă de sine stătătoare, sau doar o disciplină.

Conform celor mai multe definiţii, ştiinţa este o cunoaştere de tip uman, relativă, modulară şi corelabilă cu progresul tehnic şi necesităţile socio-istorice, mediată prin instrumentul minţii şi al judecăţii raţionale (Armaş, 2006).

Demersul ştiinţific reprezintă o cale de obţinere a cunoaşterii despre lume şi univers, având drept obiectiv înţelegerea structurii şi a legăturilor dintre elemente şi fenomene. Ştiinţa este o sumă de metode de explorare şi explicare provizorie a fenomenelor observate. În acest scop, ştiinţa recurge la o metodologie centrată pe testarea ipotezelor formulate, respectiv, a răspunsurilor explicative cu privire la realitatea observată (fig. 1).

Fig. 1. Relaţia dintre fenomenele observabile, teorie şi înţelegerea lor prin metoda ştiinţifică. Interacţiunea dintre fenomen şi teorie se realizează prin explicarea şi validarea conceptelor teoretice formulate (Armaş, 2006)

Conform lui Ielenicz et al (2003), orice ştiinţă este definită de cel puţin patru cerinţe: o denumire, să aibă obiectul său de studiu, să se bazeze pe legi proprii şi să dispună de metode proprii de investigaţie.

Ceea ce defineşte ştiinţa în raport cu alte forme de cunoaştere umană (religia, filozofia, arta ş.a.) este libertatea de interpretare dependentă de reguli stricte care să garanteze obiectivitatea şi validitatea demersului ştiinţific.

Şi atunci, este Geografia o ştiinţă?

Humboldt (citat Ielenicz et al, 2003) consideră că „scopul Geografiei este cunoaşterea unităţii în pluritate, studierea legilor generale şi lşegăturilor interne ale fenomenelor telurice”.

Richtofen (1883) definea astfel Geografia: „….. este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. Tot el menţionează:”Geografia are rolul de a studia suprafaţa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după aceleaşi puncte de vedere….”

Yeates (1968) (conf. Mac, 2000) enunţă următoarea idee: „Geografia poate fi privită ca o ştiinţă preocupată cu dezvoltarea raţională şi testarea teoriilor care explică şi prezic distribuţia şi localizarea spaţială a diferitelor caracteristici ale suprafeţei terestre”.

În acest context, putem spune că Geografia îndeplineşte condiţiile pentru a fi considerată o ştiinţă, astfel încât putem vorbi de o dezvoltare a metodei ştiinţifice cu aplicabilitate în Geografie. Metoda ştiinţifică are la bază patru reguli: (a) o observare corectă, bună; (b) verificarea observaţiei; (c) necesitatea teoretizării logice şi (d) testarea teoriei prin fenomene observabile.

2. PRINCIPIILE CERCETĂRII GEOGRAFICE

Principiile sunt legi, naturale sau fundamentale, cu aplicabilitate mai multor fenomene, devenind norme directoare în cercetare. Folosirea principiilor facilitează dezvoltarea metodelor ştiinţifice. Fiecare ştiinţă sau disciplină, fiecare cercetător conturează propriile principii de urmat în activitatea de cercetare ştiinţifică, principii care se alătură celor generale, unanim valabile.

Principiul suprafeţei (repartiţiei; extensiunii spaţiale) a fost fundamentat de către Karl Ritter, plecând de la adevărul că orice fenomen are o anumită poziţie şi repartiţie spaţială, determinând legături cauzale cu fenomene învecinate, cât şi influenţe la nivel global (Antarctica reprezintă un continent veşnic îngheţat ca urmare a poziţie sale în jurul Polului sud geografic, în zona de climă rece, influenţând prin aportul de aisberg-uri calitatea termică a curenţilor oceanici din apropiere).

Principiul cauzalităţii fenomenelor geografice, al legăturilor temporale şi spaţiale dintre acestea, a fost fundamentat de Alexander von Humboldt (1769-1859). Acest principiu este o formă a manifestării interdependenţei universale, care interconectează obiectele şi fenomenele într-un întreg unitar.

Principiul integrării a fost introdus de Karl Ritter, arătând că fiecare fapt geografic trebuie privit într-un context de ansamblu, din perspectiva rolului şi a influenţelor sale în sistem. Faptele particulare trebuie continuu raportate la întreg, atât sub aspect funcţional, cât şi teritorial.

Principiul regionalismului decurge din realitatea că obiectul cercetării geografice este un teritoriu concret, care rezultă din interacţiunea specifică a elementelor naturale, sociale, economice şi culturale. conturându-se sisteme teritoriale unice. De aici se desprinde necesitatea delimitării şi a ierarhizării acestor unităţi teritoriale, ca întreguri regionale, pentru ca ele să poată fi analizate complex şi interdependent, în vederea susţinerii dezvoltării lor durabile.

Principiul actualismului, chiar dacă este unul din principiile de bază din geologie, se aplică şi în geografie, cu deosebire în geografia fizică. Este principiul formulat de Ch. Lyell (1833), fiind o contrapondere la „teoria catastrofică” a cărui promotor a fost Cuvier.

Acest principiu susţine o metodă de cercetare şi interpretare a evoluţiei Pământului, prin admiterea unor schimbări de ordin cantitativ şi calitativ, şi nu prin „întreruperi catastrofice”, urmate de o reluare a procesului creativ, ca la Cuvier.

Principiul actualismului se bazează pe compararea unor efecte care sunt determinante şi astăzi de aceleaşi cauze cu un efect asemănător în trecutul planetei. De exemplu, privitor la existenţa văilor glaciare, cu o morfologie specifică, situate astăzi în areale lipsite de gheţari, se admite faptul că ele s-au format în perioada cuaternară, fapt dedus prin corelarea şi interpretarea dezvoltării sistemelor din zonele cu gheţari actuali.

Principiul cauzelor vechi este evidenţiat cel mai bine la nivelul discordanţelor în succesiunile stratigrafice. La nivelul lor par a fi avut loc schimbări majore, uneori cu desfăşurare îndelungată. S-a ajuns astfel la ideea unor cicluri depoziţionale pe intervale de timp, marcate prin menţinerea anumitor relaţii între elementele de mediu.

Principiul antagonismului are la bază interacţiunea dintre cauzele interne şi cele externe.