Regiuni Geografice si Turistice ale Lumii

Imagine preview
(9/10 din 8 voturi)

Acest curs prezinta Regiuni Geografice si Turistice ale Lumii.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 203 de pagini .

Profesor: Drd. GHERMAN ADRIANA

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domenii: Geografie, Turism

Cuprins

I. Probleme teoretice 4
1.1.Istoricul cercetărilor – regiune geografică 4
1.2.Principiile regionării turistice 5
1.3.Metodologia analizei turistice regionale 6
1.4.Unităţile taxonomice ale regionării turistice 7
1.5.Tipologia regiunilor, zonelor şi a centrelor turistice 7
II. Europa 9
2.1 Profilul continentului 9
2.2. REGIUNI TURISTICE 11
2.2.1.Europa Nordică (Scandinavia) 11
2.2.2. Arhipelagul britanic 19
2.2.3.Europa Vestică / Atlantică 24
2.2.4.Europa Sudică (Mediteraneană) 34
2.2.4.1. Peninsula Iberică 35
2.2.4.2.Regiunea turistică mediteraneană franceză 36
2.2.4.3.Regiunea mediteraneană vest italiană 45
2.2.4.4. Regiunea turistică est-italiană 46
2.2.4.5. Regiunea turistică greco-egeană 50
2.2.4.6. Zona turistică a Apeninilor Central-Nordici 51
2.2.4.7. Zona turistică adiacentă Câmpiei Padului 52
2.2.4.8.REGIUNEA TURISTICĂ A MUNŢILOR PIRINEI 53
2.2.4.9. REGIUNEA TURISTICĂ A MUNŢILOR ALPI 54
2.2.4.10. Peninsula Balcanică 67
2.2.5. EUROPA CENTRALĂ 74
2.2.6. EUROPA CENTRAL – ESTICĂ 79
2.2.7. EUROPA DE EST 87
III Asia 97
3.1 Profilul continentului 97
3.2 REGIUNI TURISTICE 102
3.2.1. ASIA CENTRAL – ESTICĂ 102
3.2.2. ASIA DE SUD-EST 109
3.2.3. ASIA DE SUD 116
3.2.4. ASIA CENTRAL – VESTICĂ 122
3.2.5. TRANSCAUCAZIA 125
3.2.6. ASIA DE VEST ŞI SUD – VEST 127
IV. America 137
4.1 Proflul continentului 137
4.2. ZONE TURISTICE 143
4.2.1. STATELE UNITE ALE AMERICII (U.S.A) 143
4.2.2 AMERICA CENTRALĂ 158
4.2.3. AMERICA LATINĂ ANDINĂ 164
4.2.4. AMERICA LATINĂ / ATLANTICĂ 169
V. Africa 177
5.1. Profilul continentului 177
5.2. ZONE TURISTICE 178
5.2.1. AFRICA SAHARIANĂ 178
5.2.2. AFRICA DE SUD 185
5.2.3. AFRICA DE VEST 186
5.2.4. AFRICA CENTRALĂ 188
5.2.5. AFRICA DE EST 189
5.2.6. AFRICA DE SUD 192
5.2.7. AFRICA INSULARĂ 194
VI. Australia şi Oceania 196
6.1. Profilul continentului 196
6.2. ZONE TURISTICE 197
6.2.1. AUSTRALIA DE EST ŞI SUD-EST 197
6.2.2. AUSTRALIA CENTRALĂ 198
6.2.3. AUSTRALIA DE VEST 198
6.2.4. TASMANIA 198
6.2.5. INSULELE AUSTRALIENE 198
6.2.6.NOUA ZEELANDĂ (NEW ZEALAND) 199
6.2.7. MELANEZIA 199
6.2.8. NOUA GUINEE 199
6.2.9. NOUA CALEDONIE 200
6.2.10 Insulele SOLOMON, FIDJI ŞI VANUATU 200
6.2.11. MICRONEZIA 200
6.2.12. POLINEZIA 200
6.2.13. HAWAI 201
BIBLIOGRAFIE

Extras din document

1.1. Istoricul cercetărilor – regiune geografică

Încă din antichitatea greacă şi romană (sec. VII î. Hr.) se schiţează douaă direcţii în ceea ce priveşte geografia (Dionisă I., 1977) şi anume: direcţia de geografie generală şi direcţia descriptiv- regională. Cea de a doua se mai numeşte şi Chorographie şi se baza pe observaţii directe având ca obiect de studiu oicumena (teritoriu locuit). Printre cei care s-au ocupat de cea de-a doua direcţie se numără: Herodot, Polibiu, Strabon.

Perioada Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice (sec. XIV - XVII) contribuie la dezvoltarea celor două direcţii. Călătoriile, cuceririle de noi teritori, colonizările permit îmbunătăţirea cunoştinţelor geografiei regionale. Varenius B. în lucrarea „Geographia generalis” (1650) împarte ştiinşa geografiei în generală şi specială. Cea specială adica geografia regională era subdivizată în: Chorografie (descria întinderi mari de teren) şi Topografie (se ocupa cu descrierea unor porţiuni mai mici a suprafeţei terestre).

Contribuţii în geografia regională şi-au adus:

Alexander von Humboldt (1769 - 1859) – prezintă faptele în dinamica şi cauzalitatea lor;

Paul Vidal de la Blache (1845 - 1918) - este considerat întemeietorul geografiei regionale şi umane. El arată că „rezultatul influenţelor reciproce dintre societate şi natură se concretizează în formarea regiunilor geografice, caracterizate prin trăsături specifice ale condiţiilor naturale, social economice şi istorice.”(Nicoară L.,2002)

Lucien Gallois(1857 - 1941) sesizează că noţiunea de „regiune geografică este mult mai completă decât cea de regiune naturală, caci ea descrie peisaje mai mult sau mai puţin umanizate şi structuri economice şi demografice schimbătoare şi diversificate.”

După al doilea Război Mondial, regiunile geografice au primit un accentuat sens economic, funcţional. Au fost legate de existenţa unor centre polarizatoare, suprapunându-se arealelor de influenţă ale unor mari centre urbane.

A. Chollez (1942) distinge regiuni naturale şi regiuni umane; chiar realizează o ierarhie a spaţiilor în : -domenii – date de relie şi climă,

-medii – după formele de viaţă,

- regiuni – individualizate prin comunităţile umane şi activitatea

acestora.

O. Tulippe (Geografia regională a Belgiei) arată că regiunea geografică este un spaţiu în care factorii fizici şi umani au un caracter constant, conferindu-i o anumită personalitate geografică.

În şcoala românească geografică, contribuţii privind definirea şi delimitarea regiunilor geografice a adus Vintilă Mihăilescu – Geografia Teoretică (1968). El consideră că „regiunea geografică desemnează un anumit teritoriu cu un conţinut complex integral, rezultat din asocierea şi interrelaţiile existente între elementele naturale şi cele social economice. Este un teritoriu care, indiferent de întindere, se remarca prin aspect, structură şi funcţii specifice, deosebite de ale ţinuturilor vecine. Deci are un conţinut şi anumite limite.”

V.A Spork (1961) distinge două tipuri de regiuni: omogene (reg. Rurale cu economie agrară) şi cu structură ierarhizată (apar în jurul oraşelor).

Et. Juillard (1962) studiază trecerea de la regiunea omogenă la cea polarizată. În viziunea lui regiunea este un speţiu funcţional organizat de metropolă şi sateliţii săi. Consideră regiune un teritoriu cu raza de 50 – 100 km şi o populaţie de 3-8 milioane locuitori.

A. Dauphine (1979) deefineşte regiunea ca un sistem spaţial deschis, dialectic dezechilibrat, principiul unităţii dominând forţele diversităţii, de mărime inferioară naţiunii. Se pot deosebi trei tipuri de regiuni din punct de vedere spaţial:

- regiuni omogene (naturale, antropice)

- regiuni polarizate (definite prin: poli în jurul cărora gravitează un teritoriu; reţea care asigură legăturile între poli; câmp spaţial – spaţiu în care fiecărui punct îi corespunde un vector cu valoare dată de poziţia sa)

- regiuni anizotropice (este unitatea a cărei formă spaţială se ordonează de-a lungul uneia sau mai multor axe, ex. Coasta de Azur)

Regiunile turistice prezintă similitudini, de la caz la caz, cu aproape toate tipurile de regiuni geografice menţionate, dar cele mai însemnate sunt cu regiunile polarizate, definite prin poli, reţea şi câmp spaţial- Într-o regiune turistică de acest tip, polii sunt reprezentaţi de centre turistice (sau obiective turistice), reţeaua e constituită de căile de comunicaţie, iar câmpul spaţial de valenţele turistice ale peisajului geografic.

1.2. Principiile regionării turistice

Principiul obiectivităţii constă în existenţa şi individualizarea reală, obiectivă, a unităţilor teritoriale, pe baza dispunerii în teritoriu a elementelor geografico-turistice.

Principiul omogenităţii relative şi a comunităţii teritoriale are în vedere desfăşurarea continuă ăntr-un anumit spaţiu geografic a unor asocieri specifice de resurse turistice şi forme de exploatare a acestora. Acest principiu se bazează pe existenţa unicităţii prin diversitate.

Principiul genetic stipulează modul unitar de formare şi evoluţie a unui spaţiu geografic. Modul de geneză şi evoluţie a diverselor teritorii explică densitatea în unitate a resurselor turistice şi a modalităţilor de valorificare ale acestora.

Principiul selectării elementelor directoare.

Elementele directoare sunt acelea în jurul cărora se grupează celelalte elemente şi procese. Selectarea acestora se face pe baza analizei cantitative şi calitative, având în vedere o serie de indicatori sau aspecte. În privinţa resurselor naturale şi antropice se iau în considerare: arealul de manifestare, ponderea într-o anumită unitate teritorială, perspectivele valorificării în timp.

Principiul funcţionalităţii rezultă din acţiunea conexă, integrată, a

tuturor componentelor geografice. Funcţionalitatea turistică a unui teritoriu presupune existenţa fluxurilor turistice conexe, caracterizate printr-o anumită intensitate şi distribuţie spaţială. Pompei Cocean (1996) consideră că acest principiu este decisiv în individualizarea şi delimitarea zonelor turistice. Limitele acestora coincid cu apariţia rupturilor funcţionale (praguri), materializate în teritoriu prin existenţa fâşiilor sau arealelor de discontinuitate sub aspectul activităţilor turistice.

Principiul complexităţii ia în considerare diferenţierle grupărilor

teritoriale ale tuturor componentelor turistice: resurse atractive

naturale, antropice, baza de cazare, de tratament, de agrement, căile de

comunicaţie, circulaţia turistică, formele şi tipurile de turism.

Principiul unicităţii constă în nerepetarea identică ăn spaţiu şi timp a

fenomenului turistic.

Principiul comparabilităţii unităţilor taxonomice ale regionării turistice

Se referă la posibilitatea comparării diferitelor unităţi teritoriale din punct de vedere geografico-turistic.

1.3. Metodologia analizei turistice regionale

Analiza regională grupează ansamblul demersurilor utilizate pentru a identifica, a caracteriza şi a delimita regiunile geografice în interiorul unui stat sau a unui spaţiu mai vast, la baza specificităţilor şi a relativei lor autonomii de funcţionare sau de organizare, (Nonn Martin,1980).

Regionarea geografică se împarte din punct de vedere al complexului de elemente luate în considerare în:

- Regionare sintetică (are în vedere mediul geografic cu componenta fizico geografică şi antropică)

- Regionare analitică (operează pe baza variaţiei spaţiale a unui singur element sau elemente care aparţin aceleaşi ramuri de activitate: regionare turistică, regionare agricolă, climatică, etc.)

- Regionare sintetică parţială, plasată între cele două amintite (reprezentată prin regionarea fizico-geografică, geografico-umană)

Cercetarea turistică regională este o variantă a regionării geografice şi presupune mai multe etape caracteristice oricărui studiu geografio-regional:

Etapa de documentare – constă în adunarea tuturor informaţiilor posibile, pa baza materialelor bibliografice, a datelor statistice, a materialului cartografic. Informaţiile se referă la:

- potenţialul turistic natural şi antropic,

- istoricul activităţii turistice,

- baza materială,

- circulaţia turistică,

- forme de turism.

Etapa de cercetare pe teren – continuă şi aprofundează etape anterioară prin observaţii directe.

Materialul adunat în cele două etape stă la baza evaluării conţinutului fondului turistic şi activităţilor turistice, fiind esenţial în procesul de analiză şi regionare turistică.

Etapa de prelucrare a informaţiilor, de sintetizare şi generalizare – are ca rezultat elaborarea trăsăturilor esenţiale cu diferenţieri specifice pe subdiviziuni teritoriale. Elaborarea unui material cartografic exact cu un grad de generalizare adecvat scopului contribuie la perceperea deosebirilor din spaţiul analizat.

Fisiere in arhiva (1):

  • Regiuni Geografice si Turistice ale Lumii.doc