Relieful - component de natură fizico - geografică al stațiunii

CAPITOLUL I

1. Relieful, component de natură fizico-geografică al staţiunii

Relieful, prin elementele sale caracteristice, marea unitate de relief, forma de relief cu înclinarea şi expoziţia în cazul formelor accidentate, reprezintă un component de natură fizico-geografică de mare importanţă al staţiunii.

Relieful influenţează în principal asupra climatului, dând naştere topoclimatului, precum şi asupra solului atât direct cât şi indirect prin intermediul climei. Orice schimbare în trăsăturile reliefului atrage după sine schimbări în topoclimat, creând contraste climatice în funcţie de expoziţie (însorit – umbrite), inversiuni de temperatură, suprafeţe mai expuse sau mai adăpostite faţă de vânturile dominante şi frecvente şi în alcătuirea şi proprietăţile solului prin inflenţarea profunzimii şi a vârstei solurilor, a evoluţiei proceselor de solidificare.

Relieful influenţează deci direct climatul local, precum şi profunzimea şi vârsta solurilor şi indirect unele proprietăţi hidrofizice, chimice şi biologice ale acestora. Relieful, indiferent de mărimea sa, trebuie să fie caracterizat prin următoarele elemente: altitudinea sau denivelarea, pantă (înclinare), geneză, evoluţie şi vârstă.

Altitudinea exprimă desfăşurarea pe verticală a diferitelor forme de relief deasupra nivelului mării. După altitudine, se disting în general trei mari categorii de relief: câmpiile de la 0 la 200 m; podişurile, colinele, dealurile, munceii (munţii joşi) de la 200 la 800 m şi munţii propriu-zişi, cu altitudini de peste 800 m.

Denivelarea reprezintă diferenţa de altitudine care separă punctele cele mai înalte şi cele mai joase. Acest element se mai numeşte şi energie de relief sau altitudine relativă.

Diferenţierile geomorfologice ce caracterizează staţiunile forestiere depind de aşezarea geografică a marilor unităţi şi a formelor de relief, exprimate prin latitudine, longitudine şi mai ales altitudine. Latitudinea şi longitudinea ca elemente ale aşezării geografice influenţează cu deosebire climatul şi vor fi tratate la capitolul climă.

Altitudinea diferenţiază liniile mari ale reliefului, respectiv marile unităţi de relief: munţii, dealurile şi câmpiile cu treptele de tranziţie dintre acestea, subcapraţii şi piemonturile, dealurile joase şi câmpiile înalte.

În raport cu forma de relief se pot diferenţia pentru toate marile unităţi de relief: interfluviul, valea şi versantul din a căror îmbinare rezultă toate complexele de relief.

În afara formelor de relief interesează şi geneza lor întrucât formele de relief asemănătoare pot avea origini diferite şi evoluţii viitoare. Geneza indică modul de formare a reliefului care poate fi foarte diferit ca rezultat al acţiunii reciproce dintre factorii interni şi factorii externi sau pentru formele mari de relief al proceselor geofizice şi geologice.

În condiţiile climatice ale ţării noastre, rolul hotărâtor în modelarea reliefului îl au apele curgătoare (sub formă de pluviodenudaţie, de eroziune torenţială sau fluviatilă). Formele de relief rezultate datorită acţiunii apelor curgătoare poartă amprenta celor trei activităţi ale acestora – eroziune, transport, depunere, la care se adaugă acţiunea multiplă a porniturilor de teren (surpări, rostogoliri, tasări, torenţi de noroi, alunecări etc.).

Formele de eroziune sunt deseori cele mai vădite în paisaj, dar ele se întrepătrund cu cele rezultat din pornituri. În felul acesta se identifică lesne un bazin de recepţie, un canal de scurgere, o ravenă în întregul ei, creste sau culmi rotunjite (în raport cu constituţia litologică şi cu asocierea altor agenţi) şi întreaga serie de forme rezultate din procesele de pantă de felul porniturilor, al şiroirilor şi al eroziunii de adâncime de pe versanţi.

Deoarece toate formele de relief rezultă, în ultimă analiză, din îmbinarea planurilor orizontale cu cele în pantă, caracterizarea geomorfologică a teritoriului trebuie să aibă în vedere în primul rând cele trei părţi principale: culmile (sau partea superioară a interfluviilor), văile (mai ales partea inferioară a acestora) şi versanţii ca planuri de legătură între primele două.

Din îmbinarea cantitativă a acestora pot rezulta: reliefuri accidentate, de felul munţilor şi dealurilor la care versanţii au dezvoltarea maximă şi la care procesele de pantă provoacă modificări permanente în morfologie şi reliefuri plate, de câmpie, care se caracterizează prin dezvoltarea maximă a planurilor pe orizontală (partea superioară a interfluviilor şi cea inferioară a văilor) ca urmare eroziunea fiind minimă şi predominând depunerile.