Riscuri Climatice Extreme

Curs 1. TERMINOLOGIE, METODOLOGIA CERCETĂRII FENOMENELOR CLIMATICE DE RISC, CLASIFICARE

1.1. Probleme de terminologie

Până în prezent, nici pe plan mondial şi nici în România, nu există o terminologie unanim acceptată în ceea ce priveşte definirea fenomenelor naturale extreme. La sfârşitul anilor ‘80, când problematica fenomenelor de risc s-a impus cu putere în lumea ştiinţifică şi nu numai, terminologia utilizată pornea, în principiu, de la definiţiile existente în diferite dicţionare de largă recunoaştere internaţională (Larousse etc.). Dintre termenii utilizaţi, literatura de specialitate anglo-saxonă prefera termenul de “hazarde naturale”, iar cea franceză utiliza mai ales noţiunile de “dezastre” şi “catastrofe”.

Imediat după debutul IDNDR, mai precis în anul 1992, pentru o mai corectă şi uniformă interpretare şi utilizare a termenilor specifici, a fost elaborat şi publicat un dicţionar al IDNDR. Conform acestui dicţionar, cei mai utilizaţi termeni erau definiţi astfel:

Hazardul reprezintă “un eveniment ameninţător sau probabilitatea de apariţie într-o regiune şi într-o perioadă dată a unui fenomen natural cu potenţial distructiv (pagube materiale, daune aduse mediului înconjurător, victime umane)”.

Riscul este definit ca “numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube materiale de orice fel, produse în timpul unei perioade de referinţă şi într-o regiune dată, în cazul existenţei unui fenomen natural particular”.

Dezastrul natural reprezintă “o gravă întrerupere a funcţionării unei societăţi, care cauzează pierderi umane, materiale şi de mediu, pe care societatea respectivă nu le poate depăşi cu resurse proprii”.

Vulnerabilitatea înseamnă “gradul de pierderi (0-100%), rezultate din potenţialitatea unui fenomen de a produce victime şi pagube materiale”, gradul de vulnerabilitate depinzând de nivelul de dezvoltare socio-economică al zonei în cauză.

Pe lângă definiţiile de mai sus, există multe abordări care urmăresc să completeze şi să îmbunătăţească semnificaţia termenilor menţionaţi.

Abordând problema hazardelor naturale din România, Bălteanu (1992) subliniază că aceste fenomene sunt rezultatul acţiunilor extreme ale unor factori endogeni sau exogeni, în urma cărora rezultă pierderi umane, distrugeri de structuri realizate şi utilizate de om şi o serioasă perturbare a activităţilor economice.

De asemenea, hazardul “presupune dezordine, nedeterminare, imprevizibilitate, declanşarea unor energii, pentru a se ajunge la o nouă stare de echilibru în evoluţia sistemelor naturale” (Zăvoianu, Dragomirescu, 1994). După Mac şi Petrea (2002), hazardul reprezintă “sursa unui eveniment extrem cu descărcare energetică într-un moment şi într-o amploare greu de prevăzut. . Hazardul nu se rezumă numai la manifestări accidentale, neprevizibile, ci depăşeşte cu mult această condiţie, fiind un mecanism fundamental în procesele evolutive” (op. cit., pag. 15).

Riscul a fost caracterizat prin existenţa a trei forme potenţiale (Varnes, 1984, Selby, 1993, citaţi de Voiculescu, 2003): riscul specific, elementele supuse riscului şi riscul total.

Riscul specific (Rs) reprezintă “gradul de pierderi aşteptat, datorat unui fenomen natural particular” (Zăvoianu, Dragomirescu, 1992, citaţi de Voiculescu, 2003). El reprezintă produsul dintre vulnerabilitate (V) şi hazardul natural (H):

Rs = V • H

Elementele supuse riscului (E), reprezintă “populaţia, clădirile şi construcţiile de inginerie civilă, activităţile economice, serviciile publice, unităţile, infrastructura, supuse riscului dintr-o arie dată” (Crozier, 1988, Zăvoianu, Dragomirescu, 1992, Grecu, 1997, citaţi de Voiculescu, 2003).

Riscul total (Rt) este definit prin numărul aşteptat de vieţi pierdute, persoane rănite şi pagube asupra proprietăţilor sau întreruperea activităţii economice, din cauza unui fenomen natural:

Rt = E • Rs

unde E - reprezintă elementele unui risc; Rs - este riscul specific; H - înseamnă hazardul; V- reprezintă vulnerabilitatea (Voiculescu, 2003).

Bertrand şi colab. (citaţi de Voiculescu, 2003), subliniază că riscul (R) se exprimă ca o funcţie de mai multe elemente:

R = f (A, E, V, I, t, s)

unde A - alea (sau evenimentul care poate crea pagube), E - elementele de risc (elementele supuse impactului unui eveniment); V - vulnerabilitatea (care indică gradul de fragilitate al elementelor de risc); / - rezilienţa (capacitatea unui mediu fizic sau biologic, a unei societăţi sau a unui individ de a face faţă unui eveniment stresant); t - timpul; s - spaţiul.

Riscul prezintă două componente, una reală şi alta subiectivă, aceasta din urmă fiind generată de nivelul de cunoaştere al societăţii la un anumit moment dat (Ianoş, 1994). Pentru evidenţierea raporturilor dintre risc şi dinamica sistemului geografic, se cer a fi definiţi factorii de risc, care, în principiu, sunt destul de greu de separat de cei de nerisc. Acest lucru se datorează, pe de o parte, posibilităţii translaţiei neaşteptate a factorilor dintr-o categorie în alta, iar pe de altă parte, ca urmare a instabilităţii pragurilor de la care un factor poate declanşa sau amplifica unele procese cu efect negativ. Autorul citat consideră că mai corectă ar fi definirea unor intervale critice, decât a unor limite stricte (praguri).

Mac şi Petrea (2002) consideră riscul “o categorie de stare desemnând conjunctura relaţională care rezultă ca urmare a asumării hazardului de către acei componenţi ai geosistemului care posedă capacitate de percepere a evenimentelor”.

În unele ţări ale Uniunii Europene a fost implementată mai recent noţiunea de micro-risc (jur), prin care, de obicei, se înţelege numărul de persoane decedate dintr-un total de 1.000.000 de oameni care sunt supuşi acţiunii unor fenomene extreme sau fenomene de risc (Pandi, 2002).

O altă abordare matematizată este cea a Oficiului Naţiunilor Unite pentru Coordonarea Catastrofelor (UNDRO), potrivit căreia riscul reprezintă produsul dintre periculozitate (exprimată în%), vulnerabilitate (exprimată prin valori între 1 şi 10) şi valoarea economică a pagubelor înregistrate. Un punct de vedere apropiat de cel menţionat anterior consideră că riscul este egal cu produsul dintre probabilitatea de apariţie a unui eveniment ameninţător şi consecinţele induse (costul pagubelor produse) de evenimentul respectiv (Bessis, 1984, citat de Hai du, 2002).

Ianoş (1994) consideră că, în contextul realizării unui risc, este mai oportună noţiunea de eveniment, iar Mac şi Petrea (2002) sunt de părere că, pentru a reda fenomene deosebite, cel mai potrivit termen nu este cel de hazard, ci cel de fenomen extrem (geologic, geomorfologic, climatic, hidrologic, geografic etc.). Evenimentul include atât hazardul - contextul cauzal în care se poate genera un fenomen extrem -, cât şi fenomenul generat. Riscul reprezintă asumarea hazardului de către sistem, a cărui integritate este periclitată, iar dezastrul derivă din modul în care societatea omenească reacţionează la evenimente (fenomene distructive).

În funcţie de rezistenţa la schimbare a sistemului geografic şi, deci, de efectele lor asupra structurii interne şi funcţionalităţii sistemului respectiv, evenimentele sau fenomenele extreme se pot clasifica în accidente, rupturi funcţionale şi catastrofe (Ianoş, 1994), respectiv în accidente, dezastre {sinistre) şi catastrofe (Mac, Petrea, 2002).

Dacă problemele sunt privite din punctul de vedere al teoriei sistematice, este necesar a se discuta despre mai multe noţiuni asociative, precum senzivitatea, rezilienţa, fragilitatea şi vulnerabilitatea sistemului (Mac, Petrea, 2002). Senzivitatea exprimă măsura modificării unui sistem sau a unui component al acestuia în urma acţiunii unui factor de stres. Rezilienţa reprezintă capacitatea sistemului de a-şi menţine integritatea în condiţii de perturbaţii şi de a-şi reveni prin asimilarea schimbărilor induse de perturbaţiile respective. Fragilitatea este rezultatul corelării senzivităţii cu rezilienţa, iar vulnerabilitatea reprezintă răspunsul global al sistemului la perturbaţiile induse de fenomenele extreme, răspuns care depinde de senzivitatea, rezilienţa şi fragilitatea sistemului respectiv. Vulnerabilitatea se poate exprima sub formă cantitativă, făcând apel la gradele de vulnerabilitate. Vulnerabilitatea este condiţionată atât de factori naturali (caracteristicile mediului natural, intensitatea, durata şi frecvenţa fenomenelor extreme), cât şi de factori antropici (gestionarea riscurilor, nivelul de dezvoltare tehnologică, relaţiile sociale, politice şi economice etc.).