Extras din curs

Tiparele cadrului natural

Acesta derivă din poziţia latitudinală, continentală şi caracteristicile cadrului natural, peste care se suprapun componentele cadrului amenajat, în relaţie cu evoluţia istorică şi experienţa organizaţională a poporului român. Aşa cum s-a mai menţionat, România dispune de un teritoriu ce măsoară 238 391 km2, situându-se între statele de mărime medie ale Europei. Poziţia geografică în cadrul continentului o plasează în partea central-sudică a acestuia. În raport cu reperele fizice majore ale cadrului continental, România este o ţară carpatică prin relief, dunăreană prin reţeaua hidrografică şi pontică prin ieşire la ţărmul Mării Negre. De aici şi denumirea asociativă de ţară carpato-danubiană-pontică. Tot edificiul teritoriului geografic naţional atât natural cât şi antropic se sprijină pe Carpaţi, care constitiie coloana verticală a spaţiului naţional. Genetic, celelalte două forme majore de relief, dealurile şi câmpiile sunt legate de spaţiul carpatic. Cursul mijlociu şi inferior al Dunării, se desfăşoară pe o lungime de 1 075 km pe teritoriul ţării, ceea ce reprezintă mai mult de ⅓ din lungimea totală a acestuia (2 857 km). Din cei 1 075 km, 225 km între Ostrov şi confluenţa Prutului cu Dunărea, se află exclusiv pe teritoriul ţării noastre. Totodată, aproximativ 50 % din cursul navigabil al fluviului aparţine României. România dispune de o fâşie de litoral lugă de 245 km la ţărmul Mării Negre şi de un teritoriu acvatic pe o lărgime de 12 mile marine în interiorul acesteia (aproximativ 21 km). Lungimea totală a frontierelor este de 3 190 km, revenind 7 125 locuitori la un kilometru de frontieră. Capacitatea de conectare cu exteriorul calculată prin raportul dintre numărul punctelor de trecere a frontierei (21) şi numărul populaţiei (21 720 000 loc.), este echivalentă cu 1 080 000 locuitori/ punct de frontieră, pe când în cazul Austriei şi Ungariei acest indicator este mai favorabil (525 000 locitori/punct frontieră). În schimb, conexiunea de ansamblu a României se prezintă mai favorabilă prin apartenenţa la spaţiul pontic cu o lungime a litoralului de 245 km, care înlesneşte legături economice multiple şi lesnicioase la scară planetară.

Cadrul organizaţional natural este definit de ceea ce numim România ca ţară „carpato-danubiană-pontică”. Întreaga arhitectură organizaţională este indusă de desfăşurarea şi caracteristicile morfometrice ale Carpaţilor, de bordarea sudică şi sud-vestică a ţării de către Dunăre şi de către deschiderea spre „Lume” a României prin ieşirea la Marea Neagră.

În plus, prin prezenţa în proporţii aproape egale cu a munţilor „a unităţilor colinare şi de câmpie şi dispunerea concentrică a acestora, teritoriul ţării se caracterizează natural prin simetrie, armonie şi diversitate.

În termenii de accesibilitate şi distanţe, toate compartimentele teritoriului naţional asigură un acces optim la resurse, în paralel cu transferuri energetice minime, în cascadă, între cele trei mari compartimente de relief.

Energia reliefului între extremele altitudinale, vârful Moldoveanu din Munţii Făgăraşului (2 544 m) şi ţărmul Mării Negre (0 m) este de cca.10 m/km.

Extensiunea spaţială a formelor majore de relief conferă spaţiului geografic naţional proporţionalitate (30 % munţi, 37 % dealuri şi podişuri, 33 % câmpii şi lunci). Din proporţionalitate derivă caracterul complementar din punct de vedere al cadrului economic.

Formele de relief majore se dispun concentric, sub formă de amfiteatru, realizându-se o simetrie spaţială inconfundabilă. Armonia în distribuţie reprezintă atributul cel mai expresiv al cadrului natural naţional. Carpaţii (Corona Montium) străjuiesc vasta arie depresionară a Transilvaniei, iar spre periferie se succed unităţile de dealuri şi de câmpie. În plus există peste tot o comunicare naturală prin văi, trecători şi pasuri de culme între cele trei mari compartimente de relief.

Prin modul de organizare radiar-concentric a reţelei hidrografice, prin holarhiile bazinale şi relaţiile intercompartimentale, organizarea naturală a spaţiului geografic naţional este compensatorie din punct de vedere energetic, cu păstrarea aproape în totalitate a efectelor în limitele teritoriale naţionale, neimplicând natural, cu puţine excepţii, relaţii de ostilitate cu vecinii.

Percepem, astfel, o organizare pe verticală a teritoriului ţării, guvernată de legile fizice care dictează zonalitatea componentelor naturale la latidunini mijlocii. Acestea sunt:

- legea descreşterii potenţialului caloric, cu altitudinea;

- legea creşterii cantităţilor medii multinaţionale a precipitaţiilor, cu altitudinea;

- legea descreşterii capacităţii de modelare a reliefului de către agenţii exogeni, odată cu altitudinea;

- legea creşterii consumului energetic, progresiv, odată cu altitudinea.

Legea descreşterii potenţialului caloric cu altitudinea se concretizează prin dispunerea concentrică a izotermelor medii anuale cu valori de 10-110 C în sectoarele de câmpie şi de – 20 C la altitudini de 2 500 m. Acest fapt conferă spaţiului geografic naţional diferenţieri din punct de vedere al utilizării agricole (o utilizare predominant pastorală în arealele montane, una mixtă în sectoarele de deal şi podiş, şi cerealier-legumicolă în sectoarele de câmpie) (fig. 291).

Fig. 291. Harta climatică a României (după www.ici.ro).

Fig. 292. Configuraţia plan-spaţială a reţelei hidrografice a României (după www.romaniadigitala.ro).

Legea creşterii cantităţilor medii multianuale a precipitaţiilor cu altitudinea pune în evidenţă diferenţieri sensibile între sectoarele joase de câmpie şi cele montane. Astfel, de regulă în câmpii valoarea medie multianuală a precipitaţiilor este cuprinsă între 500 - 600 mm, pe când în zonele montane ajunge la 1 600 mm. În estul Câmpiei Române, Bărăgan şi Dobrogea, aflate dominant sub dominaţia maselor de aer continentale din est, precipitaţiile scad sub 400 mm/an, iar secetele sunt frecvente. Ca urmare a acestui fapt, aici este necesară generalizarea organizării şi amenajării terenului agricol pentru irigaţii.

Reţeaua hidrografică se compune dintr-o mulţime de râuri cu curs permanent ce totalizează o lungime de 118 000 km. Revin astfel 0,5 km de curs permanent de apă la 1 km2. La altitudini de 1000-1400 m densitatea reţelei hidrografice ajunge la 1,2-1,5 km/km2.

Prin modul specific de dispunere a unităţilor majore de relief, întreaga cantitate de apă generată în spaţiul geografic naţional se „recuperează”. În plus, România beneficiază prin intermediul Dunării de un aport hidric alohton echivalent cu 193,5 km3/an.

Totalizând volumul scurgerii anuale, acesta se ridică la 225 km3 (râuri interioare plus Dunărea), revenind un disponibil pe locuitor de 10 500 m3/loc. Făcând abstracţie de Dunăre, cei 31,5 km3 asigură un disponibil anual pe locuitor de 1 370 m3, respectiv 3,75 m3/zi/locuitor. Cu această valoare România se înscrie în seria ţărilor cu resurse sărace de apă, Dunărea constituind „supapa de siguranţă” pentru suplimentarea nevoilor de apă. Principalul inconvenient rezidă în neconcordanţa în timp a nevoilor cu volumul scurgerii, la care se adaugă variaţile mari de nivel şi debit ce generează adesea inundaţii.

Debitul mediu total al râurilor din România este de 1 150 m3/s din care 443 m3/s aparţin bazinului Tisei, 702 m3/s bazinului Dunării iar 5 m3/s bazinului Mării Negre (debitul mediu cumulat al râurilor din Dobrogea ce se varsă direct în Marea Neagră).

Demn de remarcat este faptul că aproximativ 83 % din volumul debitelor medii anuale (955 m3/s) provin din unităţile de relief situate la altitudini mai mari de 500 m. Regiunile de şes şi dealuri contribuie în total cu aproape 17 % (195 m3/s), în următoarea distribuţie: Depresiunea Colinară a Transilvaniei 75 m3/s, Podişul Moldovei 35 m3/s, Câmpia Română şi piemonturile sudice 55 m3/s iar Câmpia de Vest şi piemonturile vestice 30 m3/s.