Subcarpații României

C1

Date generale

S. o unitate geografică distinctă, desfăşurată la exteriorul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, între văile Moldova şi Motru

La exterior intra în contact cu P. Moldovei, C. Română, P. Getic şi P. Mehedinţi

Suprafaţa: 15100 kmp (6,35% din suprafaţa ţării)

Numele

S-a impus la începutul secolului XX, plecându-se de la denumirea pe care a dat-o L. Mrazec în 1896 spaţiului depresionar din nordul Olteniei

Aprofundată tot de L. Mrazec în 1900 în studiul depresiunii subcarpatice a Olteniei

Denumire utilizată de Em. De Martonne în mai multe materiale şi în tezele de doctorat din 1896 şi 1905

Denumirea s-a referit iniţial la spaţiul depresionar rezultat prin tectonica din Carpaţi (sf. pliocenului şi începutul cuaternarului) în nordul Depr. Getice

Treptat denumirea a cuprins şi unităţile deluroase de la exteriorul Carpaţilor în care se regăseau structurile cutate cu reflectare in relief.

Astfel denumirea cuprindea unitatea situată în vecinătatea munţilor, la exterior, ale cărei geneză şi evoluţie au fost strâns legate.

La începutul sec. XX apar şi termenii Precarpaţi – unităţi geografice aflate la exteriorul Carpaţilor (V. Mihăilescu foloseşte termenul Subcarpaţi Precarpaţi incluzând aparoape toate subunităţile depresionare şi deluroase de la exteriorul şi interiorul Carpaţilor) şi Pericarpaţi (Gh. Macovei)

V. Tufescu (1966) “sub” are sensul “la marginea imediată a Carpaţilor”, “pre” indică o unitate la exterior, dar la o depărtare imprecisă, “peri” se referă la unităţi dimprejurul Carpaţilor dar la distanţe neprecizate

Lingvistic urmărind doar sensul poziţional primul termen este cel mai apropiat de realitate.

V. Mihăilescu “S. sunt o unitate geografică asemănătoare Carpaţilor”. S. reprezintă un tip de precarpaţi care sunt alcătuiţi din formaţiuni cutate, uşor de erodat, cu altitudini mai mici decât munţii vecini, dar care prin caracteristicile reliefului aparţin dealurilor.

Em. De Martonnne “S. reprezintă cea mai originală parte a Carpaţilor româneşti care nu se repetă în forme asemănătoare la nici o altă catenă muntoasă din Europa” (1931)

V. Tufescu (1966 şi 1974) menţionează trăsăturile Subcarpaţilor: poziţia la marginea Carpaţilor, structura cutată (ca rezultat al tectonicii carpatice), relief variat şi tânăr, o reţea hidrografică ce nu a ajuns la echilibru. In baza acestei idei rezultă că S. sunt o arie complementară a munţilor ce face trecerea la ţinuturile deluroase.

Incepând cu anii 40 si pana chiar în prezent s-a suţinut ideea conform căreia şi unitatea de contact de la nord de V. Moldovei ar aparţine Subcarpaţilor. Dar depresiunile Rădăuţi, Solca, Cacica, Păltinoasa sunt de eroziune diferenţială la contactul dintre două unităţi distincte (Obcinele Bucovinei – fliş paleogen cutat şi P. Sucevei – structură monoclinală sm). Alt argument – cutele diapire apărute însă independent de evoluţia ulterioară.

M. David (1945), C. Martiniuc (1950), V. Gârbacea (1957), I. Mac (1972), Gr. Posea (1968), vorbesc despre relieful subcarpatic de pe latura de vest a Transilvaniei (forme de relief similare subcarpaţilor exteriori ramei montane, conformitatea reliefului pe structura cutată, versanţi afectaţi de torenţi şi alunecări, sâmburi de sare in vatra unor depresiuni).

Dar, caracteristicile de bază rămân (poziţia lângă munte, structură ca rezultat al cutărilor).

Dar geneza este diferită. În Subcarpaţi sedimentele de molasa din avanfosa carpatică (dar chiar şi în Depr. Getică) depozitele au fost cutate sub presiunea orogenului carpatic şi a rezistenţei exercitate de platformele externe. Apare astfel cea mai nouă pânză numită de v. Mutihac (1990) pânza subcarpatică. În timp ce în Depr. Transilvaniei morfologia a evoluat într-un bazin tectonic larg, în care s-au acumulat formaţiuni sedimentare groase, inclusiv strate de săruri. Apariţia lanţului vulcanic a impus separarea de bazinul tectonic al unor depresiuni intramontane.

Subcarpaţii sunt dealuri cu afinităţi genetico-evolutive carpatice

O regiune deluroasă înaltă, dezvoltată în general în structura cutată recent (pliocen superior - cuaternar) în avant-fosa carpatică şi nordul depresiunii getice, unde relieful are o fragmentare accentuată impusă de o reţea hidrografică densă, dar şi de către neotectonica activă, compusă din aliniamente de dealuri separate de depresiuni şi culoare de vale largi, cu terase, pe care se desfăşoară un număr mare de aşezări.

Favorabilitatea pentru locuire: resurse (apă, sol, petrol, gaze, cărbuni, sare), climat blând

Defavorabilitate peisaj degradat, versanţi afectaţi de alunecări, curgeri noroioase, torenţi

Caracteristici ale limitelor Subcarpaţilor

Contactul cu Carpaţii se desfăşoară frecvent prin depresiuni subcarpatice întinse, cu diferenţe de peisaj evidente, “pas” altimetric de aproximativ 300 m (450-500 m în S. Moldovei,200-450 m în S. Curburii, 200-450 m în S. Getici)

Munţii se termină prin versanţi povârniţi care sunt încă bine împăduriţi, văile se lărgesc la ieşirea în S., prezintă în depresiuni terase largi, cu aşezări mari