Teledetecție

INTRODUCERE

Teledetecția poate fi definită ca orice proces prin care sunt adunate informații despre un obiect, zonă sau fenomen fără a fi în contact cu el. Ochii noștri sunt un excelent exemplu de dispozitiv de teledetecție. Suntem capabili să ne adunăm informații despre împrejurimile noastre prin măsurarea cantității și naturii reflexiei energiei luminoase vizibile o sursă externă (cum ar fi soarele sau un bec), deoarece reflectă obiectele din câmpul vizual.

Alte definiții încadrează teledetecția ca „știința achiziției, procesării și interpretării imaginilor care înregistrează interacțiunea dintre energia electromagnetică și materie”, ori ca „știința și arta de a obține informații despre un obiect, zonă sau fenomen, prin analiza datelor achiziționate de către a dispozitiv care nu este în contact cu obiectul, zona sau fenomenul sub investigație” sau ca „instrumentația, tehnicile și metodele de observat suprafața Pământului la distanță și interpretarea imaginilor sau valorile numerice obținute pentru a obține informații semnificative despre anumite obiecte de pe Pământ.”

Într-o sintetizare a definițiilor mai sus prezentate, putem spune că teledetecția este domeniul tehnic care se ocupă cu detectarea, măsurarea, înregistrarea și vizualizarea sub formă de imagini, a radiațiilor electromagnetice, emise de obiecte și fenomene de pe Pământ sau din Univers, de la distanță , fără a avea contact direct cu acestea.

În teledetecție, procesul implică o interacțiune între radiația incidentă și obiectele de interes. Acest lucru este exemplificat prin utilizarea sistemelor de imagistică unde sunt implicate șapte elemente. Rețineți însă că teledetecția implică de asemenea detectarea energiei emise și utilizarea senzorilor fără imagini.

Sursa de energie sau iluminarea (A) - prima cerință pentru detectarea la distanță este de a avea o sursă de energie care iluminează sau furnizează energia electromagnetică țintă de interes. Radiația și atmosfera (B) - energia călătorește de la sursa ei la țintă, acesta va intra în contact și va interacționa cu atmosfera pe care o trece. Această interacțiune poate avea loc a doua oară în timp ce energia călătorește de la țintă la senzor. Interacțiunea cu țintă (C) - odată ce energia își face drumul către țintă prin intermediul atmosferei, interacționează cu ținta, în funcție de proprietățile ambelor ținte și radiații. Înregistrarea energiei de către senzor (D) - după ce energia a fost împrăștiată de către, sau emisă de țintă, avem nevoie de un senzor (de la distanță - care nu vine în contact cu țintă) să colecteze și înregistrarea radiațiilor electromagnetice. Transmisia, recepția și procesarea (E) - energia înregistrată de senzor are să fie transmise, adesea în formă electronică, la o stație de primire și prelucrare unde datele sunt prelucrate într-o imagine (pe suport de hârtie și/sau digitală). Interpretare și analiză (F) - imaginea prelucrată este interpretată vizual și/sau digital sau electronic, pentru a extrage informații despre ținta care a fost iluminată. Aplicarea (G) - elementul final al procesului de teledetecție este realizat atunci când dorim să aplicăm informațiile pe care le-am putut extrage din imaginile despre țintă pentru a o înțelege mai bine, pentru a dezvălui informații noi sau pentru a ajuta la rezolvarea unei anumite probleme.

Figura 1 Schema logică a funcționării teledetecției

1. ISTORICUL TELEDETECȚIEI

1.1. Prima fotografie și evoluția fotografiei în perioada 1825 - 2020

Termenul de „fotografie” provine din limba greacă și tradus literalmente înseamnă „a picta cu lumină”. Aceste fenomen de pictare cu lumină a fost observat încă din secolul al III-lea î.Hr. când Aristotel a descoperit faptul că dacă se realizează o gaură într-o cutie, pe peretele opus acesteia se va forma o imagine reală, însă răsturnată.

Astfel, prima formă de aparat de fotografiat a fost, de fapt, o cameră obscură în care se putea observa imaginea răsturnată a unui obiect aflat în fața acesteia.

În aceeași perioadă s-a descoperit că lumina înnegrește clorura de argint și că hiposulfitul de sodiu poate acționa precum un „fixator”. Joseph Nicephore Niepce a folosit aceste trei proceduri pentru a transpune o imagine pe o placă metalică, iar calitatea era destul de ridicată.

A fost realizată în anul 1825 de către inventatorul francez Nicéphore Niépce și reprezintă o gravură flamandă din secolul XVII. Fotografia a fost realizată prin calotipie .

Figura 2 Prima fotografie din lume

Fotografia a fost descoperită abia în anul 2002, când a și fost declarată tezaur național și cumpărată de către Biblioteca Națională a Franței pentru suma de 450.000 de euro.

Iar aceasta este cea de a doua fotografie din lume. Se numește Vedere de la fereastra din Le Gras și fost realizată, cel mai probabil, în iunie sau iulie 1827 (deși există și opinii potrivit cărora ar fi fost realizată în 1826) de către același Niépce. Fotografia reprezintă peisajul pe care care Niépce l-a văzut pe fereastra casei: o clădire în stânga, un copac în imediata apropiere, un hambar în prim-plan. Cum expunerea a durat opt ore, soarele s-a mutat de la est la vest și pare străluci pe ambele clădiri.

Figura 3 Vedere de la fereastra din Le Gras

Invenția sa a fost preluată de Jacques Mande Daguerre, stabilindu-se astfel anul oficial al invenției fotografiei, 1839. În perioada următoare, s-au realizat tot mai multe descoperiri în domeniul fotografiei, creându-se astfel primele aparate de fotografiat și primele filme realizate pe un suport de celuloid.