Agricultura Durabilă

Agricultura durabilă (AD)

Agricultura tradiţională, la care s-a renunţat în majoritatea cazurilor, se caracterizează printr-o productivitate redusă, dar o durabilitate mult mai mare decât cea caracteristică agriculturii convenţionale, practicată în prezent.

Agricultura convenţională, cu toate contribuţiile substanţiale la progresul social, este încă departe de ceea ce înseamnă o dezvoltare durabilă, prin care nu se înţelege numai o stare fixă în armonie cu natura ci, mai degrabă, o dezvoltare într-un proces dinamic, în concordanţă cu principiile ecologice moderne, prin care utilizarea resurselor, direcţia investiţiilor, orientarea dezvoltării tehnologiilor şi schimbările instituţionale se fac ţinând seama de cerinţele, atât actuale cât şi viitoare ale progresului societăţii.

Agricultura convenţională este asociată cu următoarele fenomene ecologice negative: deteriorarea resurselor de sol, epuizarea resurselor de apă subterană, poluarea solului şi apelor, afectarea biodiversităţii, distrugerea habitatelor vieţuitoarelor sălbatice. Poluarea solurilor agricole diminuează în ritmuri alarmante baza de resurse de soluri şi degradează uneori ireversibil calitatea acestora. Proprietăţile biologice ale solului sunt grav afectate de multitudinea de produse chimice folosite în tratarea culturilor. Aceste proprietăţi până acum neglijate sunt direct legate de proprietăţile fizice şi chimice ale solului şi influenţează sănătatea plantelor, calitatea alimentelor şi sănătatea oamenilor.

Conştientizarea omenirii cu privire la declinul general al productivităţii solurilor în întreaga lume a condus la sublinierea următoarelor cauze majore: gospodărirea necorespunzătoare a solurilor, practic agricole de tipul mineritului, epuizarea elementelor nutritive, extinderea şi intensificarea eroziunii solurilor. Eroziunea solurilor a dus la pierderea a 0,7% pe an din orizontul A, fără compensarea cantitativă şi calitativă a elementelor nutritive pierdute, dereglarea regimului hidric şi hidrogeologic al solului, diminuarea recoltelor cu 20-65%.

Dacă până acum calitatea solului era privită simplist, numai prin prisma factorilor care favorizează creşterea plantelor, conceptul modern privind calitatea solului integrează alături de productivitatea solului şi atributele securităţii şi calităţii alimentelor, sănătăţii umane şi animale, precum şi ale calităţii mediului înconjurător.

În acest context, productivitatea solului capătă un nou conţinut, mult mai cuprinzător. productivitatea solului reprezintă capacitatea unui sol de a produce culturi asigurate şi nutritive într-un mod durabil pe termen lung şi de a creşte gradul de sănătate umană şi animală, fără deteriorarea bazei de resurse naturale sau afectarea calităţii mediului înconjurător.

Pentru a prima atributele calităţii solului se impun cerinţe majore şi faţă de indicatorii de calitate a solului (fizică, chimică şi biologică):

- să poată fi măsurabilă şi cuantificabilă;

- să poată fi folosiţi cu siguranţă la monitoringul calităţii solului şi la predicţia efectelor sistemelor de agricultură şi practicilor gospodăreşti asupra productivităţii terenului agricol, calităţii mediului înconjurător, securităţii şi calităţii alimentelor şi sănătăţii umane şi animale;

- să semnaleze din timp deteriorarea calităţii solului şi cerinţele de prevenire şi remediere;

- să caracterizeze schimbările în proprietăţile solului, care ar reflecta amploarea măsurilor de reabilitate sau regenerare a solului;

- să permită elaborarea de relaţii sau modele matematice care să cuantifice diferite atribute ale calităţii solului din care să se deducă unul sau mai mulţi indici pentru simulare şi predicţie.

Indicele de calitate a solului se poate exprima:

I = f (PS, P, FM, S, E, DB, CA, IG)

în care: PS – proprietăţile solului; P-productivitatea potenţială; FM - factorii mediului înconjurător; S - sănătatea umană/animală; E – erodabilitate; DB – diversitatea biologică; CA – calitatea/securitatea alimentelor; IG – inputurile de producţie, gospodăreşti.

Stabilirea interacţiunii acestor indicatori şi a ponderii relative a fiecăruia constituie o problemă deschisă.

Cercetările pe soluri reprezentative, experienţele de lungă durată privind lucrările şi fertilitatea solurilor au indicat că prin cultivarea terenurilor arabile au loc pierderi de carbon din straturile superioare ale solurilor lucrate. Aceste pierderi sunt estimate la 27% din cantitatea iniţială, specifică perioadei preistorice.

Se apreciază că extinderea lucrărilor de conservare a solurilor ar putea schimba terenurile agricole dintr- o sursă netă de carbon atmosferic într- un depozitar (acumulator) net de carbon.

Ca răspuns la neajunsurile agriculturii convenţionale, a apărut necesitatea presantă de a se trece la alte sisteme de agricultură.

Agricultura alternativă reprezintă un sistem de producţie de alimente şi textile care aplică tehnici şi informaţii pentru a reduce costurile, a îmbunătăţi eficienţa şi a menţine nivelurile de producţie prin aplicarea următoarelor principii şi practici:

- rotaţia culturilor în locul monoculturii;

- combaterea integrală a bolilor şi dăunătorilor;

- cultivarea legumelor fixatoare de azot;

- sisteme integrate vegetale/animale;