Agricultura ecologică

AGRICULTURA ECOLOGICĂ - SISTEM DE AGRICULTURĂ CARE SUSȚINE CALITATEA ALIMENTELOR ȘI A MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

1.1. Termenii definitorii pentru agricultura ecologică

În contextul social, economic și ecologic actual, la scară planetară poate fi remarcată tendința de trecere, într-un procent tot mai ridicat, de la sistemul de agricultură convențională, de tip industrial, supraintensiv, spre sisteme de agricultură ecologică, o agricultură „a bunului simț”, care să răspundă următoarelor directive majore: obținerea produselor agricole în cantitate suficientă, de înaltă calitate și la costuri rezonabile; îmbunătățirea și conservarea stării de calitate a tuturor resurselor mediului înconjurător și reducerea la minimum a surselor de poluare; crearea cadrului general pentru producătorii de produse agroalimentare, care să asigure cantitățile necesare dezvoltării societății, să garanteze securitatea mediului de lucru, să permită creșterea veniturilor, să ofere satisfacția muncii și armonizarea vieții cu natura.

Astfel, interesul crescut al consumatorilor în privința securității alimentare, respectiv în privința alimentelor sănătoase, cu valoare nutrițională ridicată, precum și preocuparea pentru protecția mediului, au contribuit la dezvoltarea în ultimele decenii a unor noi concepte privind sistemele de agricultură, printre care sistemul de agricultură ecologică. Acest sistem trebuie privit ca fiind parte integrantă a strategiilor de dezvoltare durabilă și ca o alternativă viabilă pentru agricultura convențională.

Agricultura ecologică se diferențiază fundamental de metodele tradiționale în măsura în care ea este asociată în mod conștient, coerent și sistematic unui ansamblu de tehnici (compostare, îngrășăminte verzi, culturi de protecție, lucrarea solului la suprafață, fertilizanți organici sau minerali puțin solubili, etc.), care nu erau utilizate decât ocazional, parțial sau separat în epoca pre-industrială.

Exploatația agricolă, în agricultura ecologică, este privită drept un sistem deschis, care are o serie de relații în interiorul său, dar care și interrelaționează armonios cu oricare din componentele exterioare.

Agricultura ecologică este deopotrivă o filozofie și un sistem de producție agricolă. Ea își are rădăcinile în anumite valori care reflectă fidel realitățile ecologice și sociale. Ea presupune proiectarea și gestiunea procedurilor care lucrează cu procesele naturale pentru a conserva toate resursele, a minimiza reziduurile și daunele asupra mediului înconjurător, menținând sau crescând totodată profitabilitatea unei exploatații agricole.

Deși există unele diferențe în ceea ce privește sistemele agricole ecologice, biologice și ecologice, se acceptă în general faptul că termenii de „ecologic”, „biologic” și „organic” se referă la același lucru, fapt reglementat și legislativ, la nivelul Uniunii Europene prin Reglementarea Consiliului CEE nr. 2092/91.

Termenul de „agricultură biologică” a fost preluat de către Franța, Italia, Portugalia și Olanda, termenul de „agricultură organică” este utilizat în SUA și Marea Britanie, iar termenul de „agricultură ecologică” este utilizat în țări ca Germania, Spania, Danemarca și România.

Conform definiției dată de FAO (Food and Agriculture Organization) și OMS (Organizația Mondială a Sănătății) în „Codex Alimentarius”, agricultura ecologică reprezintă un „sistem integrat de gestionare a procesului de producție, care contribuie la sprijinirea și consolidarea agroecosistemului, incluzând biodiversitatea, ciclurile biologice și activitatea biologică a solului. Agricultura ecologică folosește practici de gestionare corespunzătoare, în locul unor produse obținute în afara fermei și ia în considerare faptul că fiecare regiune în parte necesită sisteme, bine adaptate specificului fiecăreia dintre acestea. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea, pentru anumite operații în cadrul sistemului, acolo unde este posibil, a metodelor agronomice, biologice și mecanice în locul materialelor sintetice”.

Agricultura ecologică este definită de către Ion Toncea în lucrarea sa „Ghid practic de Agricultură Ecologică” drept „știința sau arta administrării sau ținerii sub control a viețuitoarelor agricole și a mediului lor de viață, în folosul îndelungat al naturii și omenirii. Ca știință, agricultura ecologică se ocupă cu studiul sistematic al structurilor materiale (organismele vii și mediul lor de viață) și funcționale (intră și interrelațiile structurilor materiale) ale sistemelor agricole și cu proiectarea managementului agroecosistemelor capabile de a asigura, timp îndelungat, nevoile umane de hrană, îmbrăcăminte și de locuit, fără a le diminua potențialul

ecologic, economic și social. Ca ocupație, agricultura ecologică este activitatea de asamblare a cunoștințelor teoretice despre natură și agricultură în sisteme tehnologice durabile, bazate pe resursele materiale, energetice și informaționale ale sistemelor agricole. De asemenea, agricultura ecologică se bazează pe înțelepciune și ca atare, implică cunoașterea amănunțită a ogorului, viețuitoarelor și a celorlalte realități economice și sociale, precum și pe intuiție, cumpătare în alegerea și aplicarea măsurilor în practică”.

Agricultura ecologică (biologică) este agricultura bazată pe observarea legilor vieții care constau în a nu hrăni direct plantele cu îngrășăminte solubile, ci ființele vii din sol care elaborează și furnizează toate elementele de care plantele au nevoie (Claude Aubert, „L'Agriculture biologique”, Paris, 1970).

Agricultura ecologică este o metodă care necesită capacitate de observare și de reflexie. Folosește un potențial ridicat de mână de lucru, necesitând locuri noi de muncă, aspect important într-o perioadă de șomaj, pe de o parte și exod masiv din zonele rurale către aglomerările urbane, pe de altă parte.