Curs la Politici Agroalimentare Comparate

1. Formarea economiei agroalimentare:

În ultimele decenii agricultura, ca activitate umană specializată, a început să fie abordată ca o componentă a sectorului agroalimentar, iar acesta, la rândul său, ca o componentă importantă a economiei naţionale. In diferite ţări sau grupe de ţări exploataţiile agricole, întreprinderile de industrie alimentară şi de distribuţie a produselor agroalimentare sunt dependente unele de altele în procesul de organizare a pieţei şi de creştere a eficienţei economice. Totodată, aceste întreprinderi, pe măsura modernizării tehnologice, stabilesc legături puternice cu întreprinderile din amonte, producătoare de mijloace tehnice şi alţi factori de producţie.

Legăturile de dependenţă dobândesc caracter complex şi dinamic, şi sunt abordate sistemic. Aceste procese apar, tot mai mult, sub forme diferite de integrare agroalimentară, la nivel sectorial, naţional, regional şi în condiţiile accentuării globalizării economice în plan mondial. Internaţionalizarea pieţelor agricole şi diversificarea comerţului exterior cu produse agroalimentare, grăbite de liberalizarea schimburilor, generează apropierea între diferite forme de organizare a economiilor agroalimentare create de-a lungul vremii în diferite ţări.

Ca efect al modernizării economice generale, sistemele agroalimentare cunosc la nivel naţional transformări fundamentale. Astfel, declinul relativ al agriculturii în economiile moderne este un proces obiectiv în eforturile de creştere a eficienţei economice şi sociale. Transferul de forţă de muncă din agricultură către alte sectoare, generat de introducerea progresului tehnic, are caracter general în epoca modernă. în interiorul sectorului agroalimentar acest transfer s-a produs spre industriile alimentare şi servicii. Pătrunderea tehnologiilor moderne în agricultură a eliberat forţă de muncă şi a creat locuri de muncă în activităţile neagricole, în special în sectorul serviciilor.

Modernizarea agriculturii a avut ca efect transferuri de venituri către alte sectoare şi impulsionarea dezvoltării economice generale.

Mutaţiile pozitive care au avut loc în economia modernă au determinat scăderea relativă a locului agriculturii, concomitent cu realizarea unui standard ridicat ai puterii de cumpărare a populaţiei.

În ţările dezvoltate agricultura ocupă o pondere redusă în PIB şi în forţa de muncă ocupată, dar aportul acesteia la formarea brută a capitalului fix, superioară celor doi indicatori, arată rolul important jucat în dezvoltarea economică de ansamblu şi în formarea sistemului agroalimentar modern.

Faptul că ponderea agriculturii în populaţia ocupată este superioară ponderii

acesteia în PIB arată o putere economică mai scăzută şi poziţia slabă a producătorilor agricoli pe piaţă în a-şi impune un nivel mai bun de preţuri la produsele agricole, faţă de cele ale produselor industriale şi serviciilor.

Dezvoltarea şi eficientizarea agriculturii a contribuit la creşterea puterii de cumpărare a populaţiei ca urmare a ieftinirii alimentelor. Aceasta se reflectă în ponderea cheltuielilor cu alimentele, băuturile şi tutunul în totalul cheltuielilor de consum a populaţiei în ţările dezvoltate (17,5% în Uniunea Europeană şi 15,5%) în SUA).

Scăderea relativă a agriculturii în economiile moderne este însoţită de schimbări structurale în sistemul agroalimentar. Pe ansamblul acestuia, respectiv în valoarea finală a produselor alimentare, activităţile de prelucrare şi servicii deţin ponderi ridicate în ţările dezvoltate, iar în cele cu economie în curs de dezvoltare locul principal este deţinut de agricultură.

În unele ţări dezvoltate productivitatea agricolă este apropiată de cea a sectorului industrial şi a sectorului servicii, în altele însă se menţin decalaje între agricultură şi celelalte sectoare. în majoritatea ţărilor dezvoltate productivitatea agricolă a crescut în 1996 faţă de 1986 şi numai într-un număr redus de ţări a scăzut (Belgia, Germania, Austria, Suedia, Canada, România), dar din motive diferite. Ţările cu cel mai ridicat nivel de productivitate agricolă sunt: Danemarca, Olanda, Elveţia, SUA, Noua Zeelandă, Franţa. Decalajul de productivitate agricolă între România şi Danemarca era în anul 1996 de 1:30, între România şi Grecia de 1:10,4, între România şi Cehia de 1:4,1 etc.

Creşterea veniturilor populaţiei produce mutaţii structurale la nivelul cererii de consum alimentar al populaţiei. Treptat, creşte cererea de alimente cu grad ridicat de prelucrare industrială şi de produse ecologice, precum şi accesul populaţiei la servicii diverse, în special servirea meselor în afara menaj elor.

Conceptul de economie agroalimentară a apărut după cel de-al doilea război mondial în ţările dezvoltate din Europa şi America.

Economia agroalimentară cuprinde ansamblul activităţilor care concură la realizarea funcţiei alimentare a unei ţări. După Louis Malassis, economia agroalimentară cuprinde şapte sectoare principale, angrenate în funcţionarea sa: agricultura; industriile agricole şi alimentare; distribuţia agricolă şi alimentară; restaurantele (alimentaţia publică); industriile şi serviciile care furnizează filierelor agroalimentare consumurile interne directe şi echipamentele necesare

funcţionării acestora; comerţul internaţional; menaj ele (gospodăriile cu auto-consumul lor).

Ponderea acestor sectoare în valoarea producţiei alimentare finale diferă în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a unei ţări, de resursele alimentare, de populaţie, tradiţii alimentare etc.

Economia agroalimentară este dependentă de nivelul general de dezvoltare economică a societăţii date, de politicile alimentare, de starea agriculturii şi de evoluţia structurilor agrare, de procesele economice şi sociale din comunităţile rurale. Orientarea economiei agroalimentare se realizează în funcţie de raporturile cerere-ofertă, prioritatea având-o cererea de alimente. Cererea efectivă de alimente condiţionează punerea în valoare a resurselor materiale şi a nevoilor de capital, precum şi formarea unui anumit tip de economie alimentară, specifică modelului de consum naţional.

Economia alimentară a unei ţări s-a format timp îndelungat şi constituie fundamentul economiei agroalimentare moderne. Economia alimentară (economia consumului alimentar) concentrează activităţi legate de satisfacerea nevoilor nutriţionale ale oamenilor, manifestate prin raportul dintre nevoile biologice şi capacităţile de acces la hrană, determinate de nivelul ofertei, de preţuri etc. Economia alimentară a unei ţări este caracterizată de regimul alimentar (structura raţiilor alimentare), de nivelul bugetelor alimentare (cheltuielile cu alimentele în veniturile totale). Factorii economici şi naturali determină cererea de alimente care exprimă nevoile efective ale populaţiei la diferite niveluri de venituri şi preţuri.

Se cunosc trei tipuri de economie agroalimentară: economie agro-alimentară agricolă; economie agroalimentară de tranziţie; agroindustria. Aceste tipuri de economie agroalimentară se regăsesc în diferite etape istorice şi în combinaţii diferite, criteriile de delimitare fiind: ponderea agriculturii, a activităţii de prelucrare şi distribuţiei în valoarea finală a mărfurilor; ponderea agriculturii în structura valorii adăugate pe cele trei subsectoare; ponderea agriculturii în consumul final şi în comerţul exterior etc.

Economia agroalimentară a ţărilor dezvoltate se caracterizează prin ponderea mai scăzută a agriculturii în valoarea finală a mărfurilor agricole, faţă de celelalte două subsectoare. Totodată, în aceste ţări se manifestă şi un declin relativ al economiei agroalimentare în cadrul economiei naţionale, ca urmare a creşterii productivităţii agricole şi a asigurării disponibilităţilor alimentare la nivelul cerinţelor întregii populaţii (realizarea autosuficienţei alimentare), precum şi a pieţelor de export limitate.