Extras din document

Originile agriculturii biologice datează de la începutul intensificăriii agriculturii. De fapt, chiar în zorii acestui secol, câteva spirite clarvăzătoare au început să se neliniştească de influenţa crescândă a chimiei şi tehnicii asupra dezvoltării agriculturii. În SUA, în 1911 a fost iniţiată o mişcare militantă în favoarea unei agriculturi mai aproapiate de natură, mai ‘’biologică’’, care nu utilizează decât gunoiul de grajd (sau alte materii organice) pentru a întreţine fertilitatea solurilor, care conservă tradiţia rotaţiilor şi utilizează, cât mai puţin posibil, pesticidele de sinteză. În Europa, meritul de a pune bazele agriculturii bilogice revine austriacului R. Steiner şi englezului A. Howard. Încă din 1924, Steiner propune, în conferinţele sale, agricultorilor să practice o agricultură impregnată de filosofia sa (antroposofie) şi de respectul vieţii. După moartea sa, în anul următor, discipolii săi, Kolisko şi mai ales Pfeiffer au pus propunerile sale în practică pe un domeniu aflat în estul Germaniei, iar mai târziu în SUA, într-un institut de cercetări care adevenit apoi Institutul Pfeiffer.

În 1940, Howard a publicat ‘’Agricultural Testament’’, în care propune o agricultură mai ‘’naturală’’ şi mai puţin ‘’costisitoare’’, bazată pe tehnici de fertilizare inspirate din metodele tradiţionale, pe care el avusese ocazia să le experimenteze de-a lungul carierei sale în India (1920 - 1940). După unele începuturi timide în anii 1930 - 1940, agricultura biologică a cunoscut un prim avânt între 1960 şi 1970, determinat de repunerea în discuţie a societăţii de consum de către diverse mişcări ; de asemenea, era epoca creşterii spectaculoase a randamentelor agricole datorită industrializării agriculturii. Începând din acest moment, agricultura biologică evoluează destul de diferit în funcţie de fiecare ţară. Din ce în ce mai marginalizată în Franţa, de către tehnicienii şi lobi-urile agrochimice şi agroalimentare, ea a avut o soartă mai bună, mai ales în Danemarca, în Suedia, în Marea Britanie şi în Germania. În 1990, aceasta din urmă avea trei catedre de agricultură biologică (la Giessen, Kassel şi Bonn), iar a patra era prevazută la Kiel. În 1991, Comunitatea Europeană (CEE) recunoaşte oficial agricultura biologică. Confruntată cu gravele probleme de mediu şi cu societatea creată de către Politica sa Agricolă Comună (PAC), CEE se declară favorabilă unei ‘’agriculturii mai respectuoase faţă de mediu’’ şi contribuie la realizarea unor programe de cercetare pentru găsirea de soluţii alternative.

La ora actuală, agricultura biologică este în expansiune în nordul Europei, mai ales în Germania şi în Olanda (campioană a agriculturii industriale şi a dezastrelor sale ecologice). Puterile publice colaborează atât în organizarea unor piete, cât şi la nivelul programelor de cercetare. Situaţia agriculturii biologice pare mai puţin favorabilă în ţările Europei de Sud şi de Est, unde fie deteriorarea puternică a mediului, fie schimbările social-politice din ultimii ani, frânează dezvoltarea unei strategii ecologice pe termen lung.

1.2. DEFINIREA AGRICULTURII ECOLOGICE

În conformitate cu legislaţia din diferite ţări şi din România prin producţia ecologică sau productia organică se înţelege obţinerea de produse agro-alimentare fără utilizare de îngrăşăminte chimice, de pesticide pentru combaterea dăunătorilor, de aditivi şi de biostimulări alimentari pentru animale (antibiotice, coccidiostatice, hormoni etc.), medicamente, organisme modificate genetic şi derivatele lor.

În România, conform articolului 1, aliniatul 1, din Ordonanţa de Urgenţă nr. 34/2000, privind produsele agro-alimentare ecologice, aprobată prin Legea nr. 38/2001, producţia ecologică înseamnă oţinerea de produse agro-alimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu regulile de producţie ecologică stabilite, care respectă standardele, ghidurile şi caietele de sarcini naţionale şi sunt atestate de un organism de inspecţie şi certificare special înfiinţat.

La stabilirea regulilor de obţinere a produselor agroalimentare ecologice s-a avut în vedere respectarea principiilor cuprinse în Reglementarea Consiliului Europei nr. 834/2007 şi Reglementarea Consiliului Europei nr. 889/2008, precum şi reglementările Federaţiei Internaţionale a Mişcărilor pentru Agricultura Organică (IFOAM).

IFOAM este o federaţie cu orientare ecologică, conform căreia, agricultura organică include toate sistemele agricole, care prin producţia de alimente promovează bunăstarea socială, economică şi a mediului inconjurător. Se consideră că fertilizarea cu ingrăşăminte naturale a solului este cel mai important factor în realizarea producţiei de alimente organice. Agricultura organică reduce poluarea mediului prin împiedicarea utilizării fertilizatorilor chimici de sinteză, a pesticidelor şi a substanţelor farmaceutice.

Agricultura organică este un proces, care promovează un agro-ecosistem viabil şi de susţinere. În scopul funcţionării optime, este necesar ca producţia agricolă şi creşterea animalelor să fie astfel făcute încât toate elementele managementului să se influenţeze reciproc.

Producţia agro-alimentară organică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate şi echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale şi sănătatea consumatorilor.

Prin agricultura ecologică se urmareşte :

- plante şi produse vegetale

- animale şi produse de origine animaliera

- alge marine şi produse din alge marine

- animale de acvacultură şi produse obţinute din animale de acvacultură

- produse procesate pentru a fi utilizate ca alimente

- hrană pentru animale.