Comerț și navigație în spațiul Est European

În perioada neutralităţii ţării, una dintre problemele care a preocupat diplomaţia românească a fost şi aceea a strâmtorilor Mării Negre, România încercând să obţină asigurarea Antantei că, la încheierea războiului, regimul liberei navigaţii va caracteriza trecerea prin Bosfor şi Dardanele

În fapt, încă din iunie 1914, la întâlnirea de la Constanţa , dintre ţarul Nicolae II şi regele Carol I, acesta din urmă ca şi I.I.C. Brătianu în convorbirea sa cu S.D. Sazonoff, au subliniat „comunitatea de interese” dintre Rusia şi România în privinţa comerţului maritim în zona Mării Negre

Aceasta în condiţiile în care în 1913 exportul României prin principalul său port maritim reprezenta aproximativ ¼ din exportul general al ţării , în timp ce exportul produselor ruseşti între 1903-1912 prin porturile sale de la Marea Neagră a constituit 37% din totalul exportului Imperiului

Totodată, mutaţiile produse odată cu declanşarea conflagraţiei mondiale au dus la intensificarea relaţiilor comerciale ale României cu Rusia. În anul 1915 aceasta a deţinut 3,46% din volumul comerţului extern al ţării (la import 8,83%, după Austro-Ungaria şi Germania), între 1882 şi 1912 Rusia nedepăşit însă un procent mediu de 2%. În situaţia dată, era singurul membru al Antantei ale cărui schimburi comerciale cu România au depăşit suma de 30.000.000 lei De asemenea, volumul activităţilor comerciale dintre România şi partenerii săi occidentali, Marea Britanie, Franţa, Olanda sau Belgia, care în 1913 au deţinut împreună un procent de 35,46% din totalul comerţului exterior al ţării noastre, a atins în 1915 doar 5,22%.

În schimb, a crescut ponderea Puterilor Centrale, astfel încât, dacă în 1914 Austro-Ungaria deţinea 27,96% din volumul total al comerţului exterior al ţării, a ajuns ca în 1915 să controleze 47,87%, Germania - 29,40% (în 1914-24%) iar Bulgaria - 4,32% (în 1913-1,31%) În fapt, în anul 1914, în România existau patru consulate ale Germaniei - Bucureşti, Galaţi, Iaşi, Constanţa, şi patru viceconsulate - Brăila, Craiova, Ploieşti, Roman, la care s-au adăugat şi reprezentanţii Austro-Ungariei, opt viceconsulate un delegat şi un agent comercial, care, luaţi împreună, demonstra faptul că Puterile Centrale aveau în România „atâţia reprezentanţi comerciali cât aveau toate celelalte ţări la un loc”

În cadrul comerţului exterior al ţării s-a trecut la perioada relaţiilor comerciale excepţionale şi a economiei de prebeligeranţă, multe articole alimentare şi materii prime fiind prohibite la export, începând cu 14 iulie 1914 până în august 1915. Astfel, la 21 august 1914 au fost interzise exportului rezidurile de petrol, petrolul brut, benzina şi parafina (derivatele exportându-se doar în compensaţie cu alte mărfuri străine necesare României). În septembrie 1914 s-a hotărât prohibirea cărbunelui, iar din octombrie, grâul, făinurile de cereale (excepţie făcând mălaiul, porumbul fiind liber la export). Au urmat apoi blănurile, pieile şi obiectele din piele

Din septembrie 1914 până în decembrie 1915, firma C.F. Hildebrand (în urma Consiliului de Coroană desfăşurat la Berlin, la 5 august 1914, firma Hildebrand a fost autorizată cu aprovizionarea Germaniei din România) a procurat pentru Germania importante cantităţi de cereale româneşti, între România şi Puterile Centrale funcţionând un sistem de schimburi de mărfuri prin compensaţie.

După 25 martie 1915, când între România şi Germania a intervenit un aranjament comercial, acestea au căzut de acord să nu se mai ceară compensaţii speciale pentru permisele de export care se acordau reciproc. Acordului economic cu Germania i-a urmat unul asemănător cu Austo-Ungaria, ce au pus capăt regimului compensaţiilor. De asemenea, Comisia centrală austro-germană a hotărât înfiinţarea unei sucursale şi în România, în vederea fixării de preţuri maximale pentru produsele ce urmau a fi importate. La 22 decembrie 1915 a fost încheiat primul contract de vânzare-cumpărare între Comisia centrală pentru cumpărări şi vânzări de cereale din România şi reprezentanţii germani, care au achiziţionat 500.000 t cereale, ce urmau a fi transportate pe apă şi pe uscat cu mijloace proprii

Aceeaşi situaţie a creşterii cantitative la export către Puterile Centrale au urmat-o şi produsele petrolifere, care, potrivit documentului întocmit în aprilie 1915 de către adjunctul „de specialitate comercial politic” al Legaţiei germane de la Bucureşti, puteau juca un rol deosebit de important pentru Germania, România fiind considerată „o ţară de petrol şi de tranzit” Astfel, în perioada 1914 - 1916, a fost expediată din România spre Germania şi Austro-Ungaria o cantitate de 617.700 t de produse petrolifere, dintr-un total de 1.340.121 t.

Situaţia creată după 1914 a însemnat pentru portul Constanţa o diminuare accentuată a activităţilor sale comerciale, astfel încât de la un total al importului şi exportului României derulat prin principala poartă maritimă a ţării în anul 1913 de 1.378.869 t, s-a ajuns în 1914 la 538.530 t, iar în 1915 la doar 52.132 t, mai puţin cu 15.417 t decât în 1879 În luna ianuarie a anului 1915, în portul Constanţa au intrat doar 54 de nave, din care opt aparţineau Imperiului Otoman, 13 Bulgariei, opt nave României, cinci Italiei, două Germaniei şi au ieşit 50 de nave din care 27 au aparţinut aceluiaşi Imperiu Otoman, 11 Bulgariei, opt României, trei Italiei, fiind importate 3.173 t orez şi exportate 1.935 t petrol, ulei şi sare.

Începând însă, cu această lună a anului 1915, nu s-a mai publicat nicio statistică privitoare la activitatea portului Constanţa până la finalul războiului Deşi comerţul maritim al României era diminuat considerabil, între anii 1914 - 1916, consulul francez pentru Dobrogea, mai precis din Constanţa, a trimis importante rapoarte Oficiului Naţional al Comerţului Exterior din Paris analizând, în special, exporturile Franţei în România în comparaţie cu cele austriac şi german. Preponderenţa produselor celor două state pe piaţa românească îşi găsea cauzalitatea în:

-organizarea unor curse regulate cu nave proprii;

-numărul mare de reprezentanţi comerciali germani şi austro-ungari în România;

-publicitate bine organizată;

-existenţa unui Muzeu al Comerţului Austro-Ungariei la Bucureşti;

-desfacerea unor produse special fabricate pentru România.

În schimb, absenţa navelor comerciale franceze în porturile româneşti (existau, dar în număr mic-n.a.), preţul ridicat al produselor precum şi costul mare al transportului pe căile ferate duceau la existenţa unui volum redus al exportului francez în România , Franţa sperând într-o viitoare ieşire din sfera de interese economice germane a României

La rândul său, contractul semnat între România şi Marea Britanie la 2 februarie 1916 prin care Londra a cumpărat aproximativ 820.000 t de grâu care nu a ieşit niciodată din ţară, poate fi considerat ca o măsură de contracarare a contactelor similare încheiate de guvernul român cu Germania

ROMÂNIA ÎN RĂZBOI

Conform articolul II din Convenţia Militară încheiată la 4 august 1916 între Franţa, Marea Britanie, Italia, Rusia şi România, începând cu 12 august 1916, Flota rusă urma să asigure securitatea portului Constanţa pentru a se împiedica debarcarea trupelor Puterilor Centrale pe ţărmul românesc, precum şi orice incursiune pe Dunăre în amonte de gurile fluviului. La rândul său, România recunoştea navelor ruseşti de la Marea Neagră dreptul de a folosi portul de război, Constanţa, şi de a lua măsurile necesare împotriva flotei submarine inamice.

Rusia se angaja, prin articolul III al Convenţiei amintite ca, în momentul mobilizării armatei române, să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie, aflate sub ordinele Comandamentului Armatei Române (art. IX) De asemenea, la 30 septembrie 1916 au fost închiriate guvernului rus cinci nave româneşti maritime de pasageri pentru a fi transformate în crucişătoare auxiliare ale Flotei ruseşti din Marea Neagră şi nouă vapoare de marfă pentru a fi întrebuinţate de Serviciul Transporturi al aceleiaşi flote, ulterior şi alte nave fiind predate în baza unei convenţii încheiate de Ministerul de Război Român şi generalul Saharov

Astfel, cu începere din prima zi a mobilizării armatei române, trebuia să sosească în Dobrogea Corpul 47 al armatei ruse, condus de generalul Zaiontchicovski, constituit din:

-Divizia 61 rusă, condusă de generalul Pavlov, cu 16 batalioane, şase baterii şi 12 mortiere,

-Divizia sârbă, condusă de colonelul Hadgici, cu 12 batalioane şi trei baterii,

-Divizia 3 cavalerie rusă condusă de generalul Leontiev cu 24 escadroane şi două baterii, toate cu un efectiv de 30.000 de oameni

Divizia navală rusă pentru România, condusă de contraamiral Patton, a ajuns la Constanţa la 14 august 1916, orele 1600 Căpitănia portului Constanţa, împreună cu Serviciul Porturilor Maritime, a pus la dispoziţia Flotei ruse atelierele proprii pentru executarea reparaţiilor necesare, întregul aparat de navigaţiune, şalupe, nave-dragă, precum şi întregul material combustibil, produsele petrolifere necesare navelor fluviale şi maritime ruseşti

Escadra Rusă cuprindea cuirasatul Rostislav , submarinele Karp şi Karass şi şase vase dragă - mine. Potrivit Ordinului Nr. 301 din 14 august 1916 înaintat Comandamentului Marinei Militare, în noaptea de 14/15 august, Escadra Rusă, cu mijloace proprii, urma a executa baraje de mine pentru apărarea Constanţei de bombardamentele inamice. Sub ordinele amiralului Patton urmau a se instala baterii de coastă şi baterii antiaeriene, căpitan-comandorul A. Frunzianescu, comandantul Apărări Portului Constanţa, împreună cu tot personalul din ordinea de bătaie a unităţii sale, trecând la ordinele aceluiaşi amiral, care devenea astfel, comandantul şef al Apărării Maritime şi al Portului Constanţa, fără oraş. Căpitan-comandorul Frunzianescu era şi organul de legătură între Apărarea Maritimă şi Comandamentul Teritorial