Extras din document

I. Identitatea românească

1. Identitatea lingvistică

Din punct de vedere lingvistic, român este cel care folosește ca principal mijloc de comunicare limba română, în una din variantele sale (literară, populară sau regională).

Taxonomic, limbii îi sunt subordonate dialecte, apoi sub-dialectele și, la nivelul cel mai mic, graiurile. Astfel, limba română are patru dialecte: daco-român (vorbit mai ales la nord de Dunărea de Jos), aromân, meglenoromân și istroromân. Dialectul megleno-român se aseamănă cu cel aromân (putem vorbi de o relativă unitate lingvistică macedo-română), iar dialectul istroromân, deși sud-dunărean, se aseamănă cu cel daco-român (nord-dunărean).

Dialectul daco-român are cinci sub-dialecte: muntean, moldovenesc, transilvănean (numit și crișan, bihorean etc.), bănățean și maramureșean. Dialectul aromân cuprinde trei sub-dialecte: pindean, grămostean și fănșerat.

Limba română literară are la bază graiurile din nordul Munteniei (Argeș, Mușcel, Dâmbovița, Prahova), cu unele contribuții și din partea altor varietăți regionale (ex. „fântână” și „ogradă” sunt forme literare, iar „puț” și „curte”, folosite în Muntenia și Oltenia, sunt regionalisme).

Identitatea lingvistică este o chestiune obiectivă, mai ușor demonstrabilă științific. Astfel, chiar dacă numeroși cetățeni și oameni politici din Republica Moldova folosesc sintagma „limba moldovenească” pentru a-și desemna limba maternă, apartenența graiurilor vorbite acolo la limba română este incontestabilă, datorită sistemului gramatical și lexicului fundamental comune.

2. Identitatea etnică

- reprezintă o problemă ceva mai complexă, întrucât implică, spre deosebire de identitatea lingvistică, și o dimensiune subiectivă (modul de auto-percepție și auto-desemnare al indivizilor/grupurilor).

În Evul Mediu, termenul de „român” era folosit pentru a-i desemna, împreună, pe locuitorii Țării Românești și Moldovei, ca și pe etnicii majoritari în Transilvania. Astfel, cronicarii moldoveni medievali îi numesc pe vecinii din Țara Românească „munteni”, nu români - termen folosit pentru a-i desemna pe locuitorii din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic, dincolo de granițele politice.

Românii sud-dunăreni, izolați de frații lor de la nordul Dunării și trăind în zone ele însele fragmentate și-au atribuit o serie de etnonime mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cel de „român” provenit din latinescul „Romanus” (armâni, rămăni, rumeri etc.).

Uneori, identitățile etnică și lingvistică nu coincid, în urma unor evoluții istorice.

Astfel, „tănțarii” din sudul Serbiei (Nišete) și „saracacenii” din Bulgaria, grupuri de origine etnică română (aromână) au adoptat limba greacă, în fața tendințelor de sârbizare/bulgarizare. Grupul „rudarilor” din Bulgaria și Serbia (ca și cei din România), considerați, în general, ca o ramură a etniei țigănești (rrome), au totuși, ca limbă maternă, limba română. Conform recensământului românesc din 29 decembrie 1930, 3 procente din populația provinciei Bucovina se considerau etnici români de limbă maternă ruteană (ucraineană).

3. Identitatea națională modernă

Întrucât națiunea modernă are un grad mai mare de omogenitate și coeziune internă decât poporul medieval sau antic, asumarea unei identități naționale moderne este, în mare măsură, o chestiune subiectivă, pe care identitatea etno-lingvistică nu o determină automat. Astfel, populația de limbă germană din Elveția este parte constitutivă a națiunii elvețiene, ca și francofonii și italofonii de aici. În pofida originii și a limbii comune, mulți locuitori din Basarabia (Republica Moldova) nu își asumă identitatea națională românească.