Introducere în Istoria Contemporană a României

1. PROCESUL DE UNIFICARE LEGISLATIVĂ ŞI DE INTEGRARE A PROVINCIILOR UNITE CU ROMÂNIA

ÎN STRUCTURILE NOULUI STAT

Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul Româ¬niei în anul 1918 a reprezentat o revoluţie care a iniţiat o adevărată operă de organizare a noului stat şi de constituire a naţiunii. România nu s-a transformat doar din punct de vedere demografic, social şi teritorial, ci a fost afectat profund şi domeniul politic ca urmare a războiului, reformelor şi a sporirii fără precedent a populaţiei şi a teritoriului.

Procesul unificării legislative a constituit o problemă care a dat naştere unei dezbateri nu numai teoretice, ci şi politice, preocupând întrea¬ga clasă politică a României Mari. Jurişti mai ales, conducători de instituţii de diverse profiluri, lideri ai tuturor partidelor politice s-au angajat, prin intermediul unor reviste de specialitate, prin presă, dezbateri parlamentare, la un dialog despre cea mai potrivită cale pentru atingerea scopului urmărit, adică unificarea instituţional-administrativă a ţării. Conţinutul dezbaterilor a profilat opţiunea pentru realizarea unei sinteze a tot ceea ce era înregistrat şi recunoscut ca fiind mai bun în legislaţia tuturor provinciilor ţării de până la unire, dar să cuprindă în acelaşi timp şi ceea ce putea fi comun – sub aspect principial – din gândirea lumii moderne.

Problemele de acest fel preocupau toate statele europene întregite sau nou create la sfârşitul primului război mondial. Într-o primă etapă s-au menţinut în vigoare legile existente, sau o parte însemnată a acestora, pentru ca, apoi, unificarea să se realizeze diferenţiat, de la ţară la ţară, fiind sesizabile şi procedee asemănătoare.

Procesul de unificare legislativă, care a stat la baza unificării instituţionale, adminis¬tra¬¬¬¬tive, politice, economice, culturale etc. s-a produs prin¬tr-o împletire a principiilor şi modali¬tăţilor de înfăptuire. Menţinerea pentru un timp a unor legiuiri specifice doar unor provin¬cii s-a interferat cu extin¬derea, tacită sau explicită, a unor legi din Vechiul Regat, cu promul¬garea legilor şi codurilor de unificare, fără a se putea face o periodizare cronologică distinctă între aceste înfăptuiri. Pe de altă parte, trebuie pre¬cizat că unificarea legislativă a fost un proces de durată la care au contribuit atât românii din Vechiul Regat cât şi cei din provincii. Cu toate acestea unificarea a avut loc în mare măsură sub egida şi în condiţiile impuse de Vechea Românie, ale cărei instituţii au jucat un rol dispro¬porţionat în statul ce-şi sporise dimensiunile.

Unificarea însemna şi încorporarea unor importante populaţii mino¬¬¬ritare în general mai urbanizate, mai educate şi mai moderne decât românii. De asemenea, însemna şi impu¬nerea unor procese democratice occi¬¬dentale, precum şi drepturi egale acordate minorităţilor naţionale, dar şi de¬¬¬mon¬strarea lipsei unei concepţii unitare a clasei politice româneşti, afecta¬¬tă, ca şi minorităţile, de tradiţii, culturi şi loialităţi din punct de vedere regional.

Unificarea a fost îngreunată de existenţa unor organisme politice regionale care au elaborat o proprie operă legislativă, mai ales în cazul Consiliului Dirigent din Transilvania. În Basarabia a funcţionat în perioada de la proclamarea unirii (27 martie/9 aprilie 1918) şi până în 27 noiem¬brie/10 decembrie 1918 Sfatul Ţării şi Consiliul de Directori Generali, care au avut drept sarcină administrarea provinciei. Între realizările mai impor¬tante ale acestor instituţii se remarcă legea agrară, cu un pronunţat caracter democratic, adoptată în 27 martie 1918, între primele măsuri legislative de acest gen adoptate în România întregită.

În Bucovina, odată proclamată unirea cu România (14/27 octom¬brie 1918), s-a constituit un Consiliu Naţional compus din 50 de membri care să reprezinte interesele poporului român din această provincie. Consiliul Naţional a instituit un organism cu caracter de guvern compus din 14 secre¬tari de stat, având în frunte pe Iancu Flondor. În decembrie 1918, în ace¬laşi timp cu decretul lege de recunoaştere a unirii semnat de Ferdinand I şi I. I. C. Brătianu, se publica un decret care se referea la administrarea Bucovinei. Astfel, se instituia sub conducerea unui ministru delegat de rege un Serviciu administrativ cuprinzând nouă Secretariate de serviciu, în frun¬te cu un secretar şef. În aprilie 1920 ministrul delegat a fost înlocuit de un preşedinte al Comisiei regionale, cu misiunea de a lichida serviciile şi de a trece atribuţiile lor asupra departamentelor corespunzătoare ale guvernului de la Bucureşti.

În Transilvania la 2 decembrie 1918 s-a constituit Marele Sfat Naţional (organism cu funcţii legislative) şi Consiliul Dirigent, un guvern provizoriu în frunte cu Iuliu Maniu, care cuprindea 15 resorturi. Aceste organisme confereau o oarecare autonomie provizorie provinciei intra¬car¬patice, stare ce avea să dureze până la întrunirea Constituantei Românei Mari aleasă pe baza votului universal, fără a avea a semnificaţie politică.

Consiliul Dirigent, cu sediul în Sibiu, avea puteri legislative şi exe¬cu¬tive largi. Se supunea Bucureşti-ului doar în probleme militare şi de po¬litică externă, căi ferate şi câteva domenii de jurisdicţie naţională. Con¬si¬liul era alcătuit din doi social-democraţi, trei independenţi şi zece membri ai Partidului Naţional.

Întrucât atribuţiile Consiliului Dirigent se exprimau în puterea legislativă şi executivă, el a pus la baza activităţii sale principiul modern al separării puterilor, hotărând asupra exercitării lor în felul următor: puterea legislativă urma să fie exercitată prin Consiliul Dirigent în ansamblul său, cu discutarea chestiunilor şi supunerea lor la vot; puterea executivă a rămas să fie exercitată prin resoarte, iar puterea judecătorească prin judecătorii, tribunale şi Curţi de Apel, cu deplină independenţă în hotărâri faţă de Consiliul Dirigent.

Consiliul Dirigent a trecut la organizarea unei administraţii româ¬neşti descentralizate în Transilvania şi a luat măsuri în toate domeniile vie¬ţii juridice, economice, sociale, culturale şi chiar politice. Între reali¬ză¬ri¬le mai importante se remarcă legea agrară şi legea electorală (august 1919).

Argumentul menţinerii temporare a unei asemenea stări, invocat de transilvăneni, rezida în condiţiile istorice diferite în care a evoluat poporul român de peste munţi, situaţie ce a generat existenţa pe acest teritoriu a unor legi şi instituţii diferite. La aceasta se adăuga situaţia specifică a începutului de decembrie 1918, când războiul abia se terminase, tratativele de pace nu începuseră, vechea Românie se resimţea de pe urma distrugerilor provocate de război şi de ocupaţia germană.

În consecinţă, autonomia provizorie şi limitată în timp hotărâtă prin Rezoluţia de la Alba Iulia apărea ca o necesitate practică. În Transil¬vania trebuia să se organizeze o viaţă de stat românească şi să se întreprindă măsuri energice în toate compartimentele, care să grăbească uniformizarea deplină a situaţiei din provincie cu vechea Românie.