Istoria dreptului romanesc

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest curs prezinta Istoria dreptului romanesc.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 92 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Istoria Romanilor

Extras din document

Geto-dacii fac parte din neamul etnic al tracilor, despre care Herodot spunea că este „cel mai numeros după acela al inzilor”. Tracii au pătruns pe teritoriu la sfârșitul Neoliticului(în Neoliticul Târziu, numit și Eneolitic) în cadrul procesului de indo-europenizare al spațiului Carpato-Danubiano-Pontic. Tracii au fost creatorii și purtătorii epocii bronzului, iar din cadrul neamului s-a desprins cel mai important grup etnic, acela al geto-dacilor (avându-se în vedere nivelul civilizației spirituale și materiale dezvoltate, cât și stadiul organizării politice atins).

Geto-dacii au existat pe un areal geografic întins, delimitat astfel:

• Nord: Carpații Păduroși

• Sud: Munții Haemus

• Vest: Tisa

• Est: fluviul Nistru

Referințe privind istoria geto-dacilor

Istoriografia

 latină - îi denumește daci, cu referire la triburile aflate în interiorul arcului carpatic

 greacă - îi denumește geți, cu referire la triburile situate extracarpatic

În realitate, cele două sunt identice, deoarece, conform lucrării Geografia a lui Strabon, geții și dacii vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.

Istoriografia latină şi cea greacă conţin informaţii foarte valoroase referitoare la modul de viaţă al geto-dacilor, la nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins, precum şi sistemul de realizare a conducerii sociale. Datele autorilor antici se completează cu informaţii desprinse din rezultatele cercetărilor arheologice, întregind astfel imaginea organizării sociale geto-dacă în Epoca Prestatală.

Mărturiile autorilor antici despre geto-daci se întregesc cu rezultatele săpăturilor arheologice și construiesc imaginea de ansamblu a societății geto-dace din perioada anterioara întemeierii statului geto-dac.

- Herodot, în cartea a 4-a a Istoriilor, relatează expediția regelui persan Darius împotriva sciților, în 514 î.Hr. Toate triburile s-au supus regelui persan, cu excepția geților care „au opus o puternică rezistență”, fiind însă învinși de armata persană. Geto-dacii erau „cei mai viteji dintre traci”.

- Autorii Strabon și Arian relatează expediția lui Alexandru cel Mare(Alexandru al Macedoniei) din 335 î.Hr. la Nordul Dunării, când regele macedonean a cucerit una dintre cetățile geto-dace aflate la nordul Dunării.

- Istoricii Diodor din Sicilia şi Polianus şi geograful Pausarius relatează pe larg conflictul dintre Dromichaites, șeful unei uniuni de triburi geto-dace din câmpia munteană, și Lysimah, eveniment petrecut între anii 300-292 î.Hr. și care s-a soldat cu victoria lui Dromichaites. Autorii menționează, incidental, că raportul dintre Rege și Adunarea Poporului evoluase în favoarea regelui.

- Istoricul Pompeius Trogus vorbește despre creșterea puterii geto-dacilor sub regele Rubobostes(Rege dac din Transilvania), într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic. Trogus Pompeius: „incrementa Dacorum per Rubobosten regem”, „creşterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes”.

- Relatarea lui Tucidide, în lucrarea Războiul Peloponesiac, care vorbeşte despre uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din Dobrogea, care, în sec 5 î.Hr. era condusă de o căpetenie numită Sitalces şi apoi o altă căpetenie Senthes. Acelaşi autor precizează un lucru foarte important: geţii şi alte popoare din aceste ţinuturi sunt vecini cu sciţii, având aceleaşi arme, aceleaşi obiceiuri. Rezultă că orice menţiune referitoare la sciţi este în egală măsură valabilă şi pentru geto-daci.

- Autorul latin Pompeius Trogus vorbeşte despre o uniune de teritorii a geţilor democratică, condusă de un aşa numit Rex Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul militar desfăşurat între regele Filip al II-lea al Macedoniei şi căpetenia scită Ateas.

- Un alt autor latin, Kurbis Rufus, în lucrarea Istoria Alexandriei vorbeşte despre geţii da la Nordul gurilor Dunării, care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului macedonean Zopyrion.

- Istoricul Iustinius vorbeşte despre conflictul regelui get Oroles cu tribul Bastarnio, iar textele unor inscripții descoperite la Histria menţionează numele unor căpetenii gete din zona Dobrogei, care în sec. 3 î.Hr. îşi exercitau autoritatea asupra cetăţilor greceşti de pe ţărmul Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).

Concluziile relatărilor coroborate cu descoperirile arheologice sunt:

1. Geto-dacii

• sunt o populație sedentară care practică agricultura pe scară largă

• aveau construcții civile și militare impunătoare

• dispuneau de armate puternice și bine echipate

2. Geto-dacii sunt autohtoni în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, deoarece procesul cristalizării ca neam distinct în cadrul neamului tracic s-a desfășurat în arealul geografic prezentat.

3. Geto-dacii sunt creatorii și purtătorii Epocii Fierului în România, mai ales în cadrul celei de-a doua vârste a fierului, denumită epoca La Tèn, caracterizată printr-o puternică dezvoltare a producției și schimbului de mărfuri, a meșteșugurilor, ceea ce a rezultat în acumularea de bogății, care reprezentau o tentație pentru agricultorii veniţi de pretutindeni.

Formele de organizare şi de conducere a geto-dacilor

Societatea geto-dacă prezintă trăsăturile unei societăţi gentilico-tribale, aflate pe ultimul stadiu de dezvoltare, ceea ce reprezintă o democraţie militară a triburilor şi uniunilor de triburi.

În cadrul sistemului, atribuţiile de conducere socială aparţin Adunării Poporului, care reprezintă Adunarea Bărbaţilor, capabili să poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii pentru întreaga colectivitate pe baza principiului că cine îşi risca viaţa în luptă, trebuie să şi decidă. Regii menţionaţi de autorii antici(ex. Rubobostes) nu sunt aşa cum s-ar crede, şefi de state, monarhi, ei sunt în realitate conducătorii unor triburi şi uniuni de triburi, aleşi şi revocaţi de Adunarea Poporului, aceasta stabilind totodată şi atribuţiile.

Nu este însă mai puţin adevărat că, aşa cum rezultă şi din izvoarele prezentate, pe fondul descompunerii societăţii gentilico-tribale se manifestă mai acut tendinţa conducerii militarizate, sprijinită de aristocraţia gentilico-tribala, de a se impune în faţa poporului, de a-şi permanentiza şi consolida decizia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinţa ce marchează tranziţia de la societatea gentilico-tribala la societatea organizată politic(stat), astfel încât aceşti şefi militari, anturaţi de aristocraţia elementelor gentilico-tribale, devin unicul factor decizional în societate.

Fisiere in arhiva (1):

  • Istoria dreptului romanesc.docx