Istoria României

Cursul de istorie politica universala moderna si contemporana îsi propune a

oferi un cadru fundamental pentru situarea într-o perspectiva diacronica a

proceselor si fenomenelor politice ale lumii occidentale de la 1492 si pâna în

zilele noastre. Scopul cursului nu este acela de a oferi o informatie

enciclopedica superflua, o colectie de date lipsite de semnificatie reala

pentru cei care studiaza Stiintele Politice, ci de a integra demersul

istoriografic în schema de analiza pe care acestia o vor aplica realitatilor

concrete. Parafrazându-l pe Durkheim am putea spune ca

Istoria este stiinta politica aplicata.

1492 sau 1453? Când si cum începe modernitatea?

Multa vreme, istoricii au plasat, nu fara naivitate, începuturile modernitatii în

anul 1453 – punct terminus ce avea macar meritul simplificarii

interpretarilor: la 1453 cadea Constantinopolul – ceea ce însemna sfârsitul

puterii bizantine ce domnea de un mileniu peste bazinul mediteranean – iar

în vest lua sfârsit Razboiul de 100 de ani, marcând astfel nasterea, în Franta

si Anglia, a monarhilor nationale ce vor deveni noii actori ai scenei

europene. În acelasi timp, o data cu sfârsitul Bizantului, carturarii greci s-ar

fi refugiat în Italia, aducând cu ei semintele Renasterii. Astfel, la toate

nivelurile, 1453 furniza un sfârsit necesar si în acelasi timp dramatic lumii

muribunde a Evului Mediu.

Astazi, metodele si interpretarile istoriografice mult mai rafinate ne îngaduie

sa patrundem dincolo de comoditatea instituirii, cu pretentii universaliste, a

unui asemenea moment 0 al modernitatii. Vom vedea în acest curs ca la 1453

Renasterea mergea deja catre amurgul ei baroc, ca procesele centralizarii

politice în marile state nationale din Europa au fost mult mai complexe si

mai dificil de delimitat, în fine ca sfârsitul Constantinopolului nu a fost un

moment crucial nici macar pentru Europa Orientala, ci doar un eveniment,

de altfel previzibil, dintr-o lunga continuitate istorica, ale carui consecinte sau

revelat abia pe termen lung. Anul 1492 nu are deci nici el cum sa

constituie un reper absolut; alegerea sa este pur conventionala, impusa de

comoditatea împartirii discursului istoric în etape încadrate de jaloane

temporale fixate mai degraba de un consens al istoricilor decât de o

semnificatie obiectiva decelabila. Am preferat însa a da o limita inferioara

modernitatii mai degraba la 1492 decât la 1453, pentru ca marile fenomene

si procese politice ce o caracterizeaza tind a se agrega spre sfârsitul secolului

XV; ele nu apar ex nihilo imediat dupa caderea Constantinopolului si

sfârsitul Razboiului de 100 de ani, ci sunt rezultatele unor evolutii – sau,

adesea, involutii - de durata. În acelasi timp, 1492 marcheaza descoperirea

Americii, punct nodal în expansiunea europeana; iar colonialismul si, mai

târziu, imperialismul, vor constitui permanent un pandant al istoriei moderne

si contemporane a Europei.

Amurgul Evului Mediu, cum îl numea marele istoric J. Huizinga, a fost

epoca unor crize cu mult mai profunde decât cele în plan politic sau cultural

pe care cu multa ingenuitate le identifica o istoriografie pozitivista si

progresista. La un secol dupa Marea Ciuma de la mijlocul secolului XIV, o

grava depresiune demografica continua înca sa afecteze Europa.

Consecintele sale în plan economic erau extrem de acute: progresele

înregistrate în secolele XII-XIV fusesera pierdute cu totul, atât din lipsa

mâinii de lucru cât si a epuizarii zacamintelor de metale pretioase din

Occident, si nu în ultimul rând, a distrugerilor provocate de razboaie – mai

ales în Franta si în Spania. Manifestarile unei dezvoltari economice de tip

capitalist nu apar decât în cazurile exceptionale ale Tarilor de Jos si oraselor

din nordul si centrul Italiei.

Consecintele în plan politic ale unor dezechilibre de asemenea proportii nu

puteau fi mai putin semnificative. Puterea descentralizata si autarhica a

feudalilor, ce caracterizase întregul Ev Mediu, a decazut rapid în lipsa bazei

sale economice – proprietatea funciara, afectata de criza fortei de munca si

de consecintele deflatiei. Ei s-au vazut nevoiti sa intre în slujba suveranilor

teritoriali ce dispuneau de sumele necesare mentinerii aparatului

administrativ si militar caracteristic puterii politice moderne. Cei ce doreau

cu orice pret sa-si pastreze independenta s-au reorientat catre veniturile

obtinute din razboaiele private, forma semi-oficiala de banditism specifica

mai ales micii nobilimi germane (Rittertum), sau au devenit mercenari,

precum condotierii din Italia. În schimb, la nivelul statelor, procesele politice

caracteristice au devenit, cu mult înainte de mijlocul secolului XV, cele ale

unificarii si centralizarii politice în jurul persoanei suveranului. Daca

centralizarea reprezinta o unificare administrativa si juridica interna,

unificarea este o centralizare politica si militara externa a unor regiuni tinând