Istoria Socială a României

Introducere bibliografică

Istoria socială a României caută să aducă în prezent elemente ale trecutului cu semnificaţie pentru identitatea noastră colectivă, socială şi naţională. Suntem ceea ce suntem în virtutea a ceea ce ştim să facem, a ceea ce ştim despre noi ca suntem capabili să înfăptuim. Toate acestea decurg dintr-o tradiţie mai mult sau mai puţin conştientizată şi organizată. Ca intelectuali ai unei epoci de cotitură ce se derulează cu repeziciune la scara Europei şi a Lumii, suntem datori să pătrundem sensurile trecutului în raport cu priorităţile prezentului, pentru a putea contribui la dezvoltarea societăţii româneşti. Fără memoria istoriei, societatea va fi lipsită de conştiinţa prezentului la scara lumii. Acesta este rolul intelectualului, rol ce revine în special acelora implicaţi în realizarea activă a prezentului, adică sociologului.

Bibliografia se împarte în două perioade majore, cu subperioade:

- perioada de până la 1829, care pune accent pe „Civilizaţia Străvechii Europe”, pe etnogeneza românilor, formarea şi apărarea statului la români;

- perioada de după 1829 până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, care este un „moment de cotitură” pentru istoria românilor şi care explică în bună măsură prezentul.

Istoria socială – ştiinţa fenomenelor de semnificaţii ale naţiunilor (unitatea de analiză este naţiunea).

Funcţia istoriei sociale

Istoria socială este acea ştiinţă socială preocupată cu studiul memoriei sociale – sistemul memorat al ordinii. Mai exact, istoria socială studiază acele părţi ale memoriei sociale devenite bunuri sociale publice, adică semnificative în raport cu identitatea individuală şi colectivă a naţiunilor.

Istoria socială are o funcţie de cunoaştere ştiinţifică – să pună la dispoziţia societăţii fapte de cunoaştere specializate privind trecutul semnificativ în raport cu necesităţi de planificare de orice natură etc.

Istoria însă este o componentă a conştiinţei de sine colective şi individuale, fiind un ingredient absolut necesar al spiritualizării relaţiei sociale.

Unitatea de analiză: naţiunea. Istoria are finalitate. Finalitatea se consumă la nivelul naţiunilor

Într-o primă accepţiune, naţiunea este partea definitorie a conştiinţei colective de pe un spaţiu dat, este ceea ce face posibilă coexistenţa unei mase mari de oameni care nu se cunosc unii cu alţii dar care se recunosc a fi împreună prin limbă, obiceiuri (nu neapărat tradiţionale) şi care se supun aceloraşi legi şi au idealuri-experienţe recente relativ similare.

În termenii sociologiei gustiene, naţiunea este poporul cu voinţă socială (scop), ceea ce este tot una cu a spune că naţiunea este o grupare mare de indivizi care se simt solidari unii faţă de alţii în raport cu obiective. Aceste obiective devin adesea, la scara unui asemenea grup mare, idealuri colective, mai mult sau mai puţin conştientizate sau afirmate.

„Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la perfecţionarea inţelegerii şi a sentimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care guvernează ursitele omenirei şi ale lumei. (Introducere, I)

Viaţa adevarată se întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale şi a omenirei colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea din afară; pentru aceea Pascal zicea ca «toate părţile lumei sunt lănţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă d-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul».Mintea, înălţându-se prin umilinţă, ştie observa cu confiinţă şi respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaşte cât poate, şi în loc d-a-şi risipi puterile împotriva unor stavile nebiruite, ea le concentrează îndrepte hotare şi astfel se face ajutătorul providenţei." (Introducere, I) – Bălcescu, Românii sub Mihai Voevod Viteazul, http://ro.wikisource.org/wiki/Rom%C3%A2nii_supt_Mihai-Voievod_Viteazul

Unitatea de analiză a istoriei sociale este naţiunea. Unitatea de analiză are două funcţii. Prima este aceea de a furniza contextul, cadrul semnificativ al acţiunilor memorabile, care capătă dreptul de a intra în conştiinţa umanităţii. Din acest punct de vedere, cadrele memorabile au caracter relativ particular, la scara lumii, sunt, adică sunt naţionale. Naţiunile sunt, deci, cadre colective de realizare şi înregistrare a faptelor semnificative (memorabile, eroice sau de importanţă deosebită). Memoria naţională are caracter social general şi etnic, întrucât naţiunea are o componentă antropologică şi etnografică specifică (etnicitatea), specifică unui grup cu o anumită coeziune biologică, psihologică şi cosmică pe un teritoriu dat - asupra căruia are o reprezentare mentală relativ unitară.