Extras din document

Această lucrare a fost scrisă de către Lucian Nastasă în anul 1999, la Cluj-Napoca. A fost redactată de editura Presa Universitară Clujeană. Lucian Nastasă este absolvent al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Istorie și Filozofie, în 1984, unde și-a susținut și doctoratul în 1996. Este cercetător științific principal la Institutul de Istorie „George Bariț” din Cluj Napoca al Academiei Române, profesor asociat la Universitatea „Babeș-Bolyai”, director al Școlii doctorale de Relații Internaționale și Studii de Securitate. Este specialist în sociologia culturii și educației. Acesa a mai scris: Intelectualii și promovarea socială, Suveranii universităților românești, Itinerarii spre lumea savantă, etc.

Această lucrare scrisă de Lucian Nastasă dorește să arate cum s-a manifestat istoriografia românească la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Lucrarea de față nu își propune o incursiune în istoriografia românească a epocii, ci va căuta mai degrabă să surprindă apariția unei noi conștiințe a istoricilor ca profesioniști și ca grup. Deoarece istoria română era în strânsă legătură cu politica vremii pâna la jumătatea secolului XIX, la 1880 apare noțiunea de școală critică adusă de Nicolae Iorga sau A.D.Xenopol, care provoacă o schimbare în istoriografia românească prin percepția istoricului ca profesionist, sensul datoriei profesionale, devotamentul civic. Se încearcă a descifra mișcările istoriografice românești de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX cu debutul comflictului între generații. Lucrarea este stucturată în mai multe capitole și subcapitole ce vor reda acțiunile istoriografice ale epocii.

Ideea de generație, a fost utilizată în discursurile asupra tinerilor, batrânilor în timpul schimbărilor politice, sociale, economice sau la aparția noilor producții intelectuale. Generația repreintă apartenența la un fenomen social. În cadrul comflictelor între generații referințele se fac la înaintași care întotdeauna critică afirmarea tinerilor pe baza argumantelor ca sunt încăpățânați, cu defecte, fără o identitate cunoscută, li se atribuie indisciplina, lipsa experienței, grabă în ceea ce fac, viciile. De aceea șansa tinerilor de a se impune a fost acțiunea de grup, revolta, alăturarea la cineva cu experiență.

Generația din punct de vedere biologic este opusă generației intelectuale, deoarece două persoane pot face parte din doua generații de vârstă îndepărtate dar pot face parte din aceeași generație intelectuală, datorită nivelului egal de cunoștințe dobândite prin experiență. De exemplu Grigore Tocilescu nu a putut ține pasul cu noua școală istoriografică și cu progresele specialității sale, informația depășindul treptat.

Putem întâlni mai multe generații intelectuale în același interval de timp, datorită experienței, angajamentelor politice, concepțiilor ideologice, științifice. Sociologul Petre Andrei afirmă în 1930 că noua generație cuprinde pe toți cei ce doresc o nuoă întelegere a timpului, în vreme ce unii dein vechea generație rămân închiși în propriile tipare crezând că opiniile lor sunt veșnice și că anumite crezi nu pot fi depășite de noua generație.

Sfârșit de secol românesc: spiritual epocii și nevoia schimbării. La sfârșitul secolului XIX așezările sociale, economice și politice intrau pe calea uror contraste. Se pare că sintagma formă fără fond își găsea rolul, simținduse impactul între nou și vechi. Vechile moravuri ale intelectualilor bătrâni se contrastau puternic cu noile moravuri, printre care și Nicolae Iorga, care a luat o atitudine violentă asupra contrastării înre generații.

Nicolae Iorga vedea România la acea vreme ca pe o țară ce își caută îndrumare în toate, cu o viată politică în care perspectivele sunt puține, de acceași părere erau si ceilalți intelectuali. Între cele două secole nu se pot explica particularitățile literare și ale artei, totul era în contradicția dintre vechi și nou, o perioadă de tranziție.

Tinerii din nouagenerație întorși în țară la 1899 vedeau țara într-o decadere sesizănd diferențele dintre capitala noastră și capitala Franței, lipsa intelectualilor din generația veche și faptul că aceșia nu se mai afirmau au dus la o diferență mare între cele două generații. La 1900 apar curente moderniste cum ar fi semănătorismul lui Vasile Pârvan și poporianismul lui Garabet Ibraileanu.

În 1897 Titu Maiorescu își tipărește discursurile parlamentare prin care își propunea să analizeze câteva decenii din istoria contemporană a țării. Prin aceste discursuri el atrage cat mai mulți tineri, încurajat și de Iorga care la 1900 formează o școală literară pentru îmbunătățirea cunoașterii istoriei și limbii neamului. A existat o obsesie a schimbării din parte tinerilor care sa evidențiat prin creșterea numărului de publicații care a ajuns la nivel europen. Mircea Eliade subliniind revoluția artistică de la începutul secolului XX.