Proclamarea Marii Uniri

1 decembrie 1918, proclamarea Marii Uniri Nationale

De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotarârea Adunarii Nationale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – si pâna în timpul de fata, fiecare cetatean al României întrgite a avut prilej sa asculte ori sa citeasca diferite lamuriri cu privire la felul cum s-a înfaptuit Unirea aceasta si la temeiurile care îi garanteaza trainicia.

Nu erau însa si nu sunt toate lamuririle izvorâte dintr-o cunostinta deplina a împrejurarilor, nici dintr-o neprihanita iubire a adevarului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales strainii care nu au vazut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmaresc scopul de a înfatisa Unirea aceasta în asa fel încât sa trezeasca în sufletul celor slabi de înger îndoiala, spunând ca ea nu ar putea sa fie trainica sau ca nu ar fi izbânda neîndoielnica a vredniciei neamului românesc.

Se întâmpla sa auzim câteodata astfel de pareri nu numai din partea strainilor, cu gânduri potrivnice, ci si din partea unor români care – desi socotiti ca oameni de isprava si buni patrioti – nu-si vor fi luat osteneala sa cugete mai îndelung si mai patrunzator, înainte de a fi rostit pareri putin lamurite cu privire la temeiurile Unirii national-politice a tuturor românilor.

Unirea national-politica, de la anul 1918, nu se cuvine sa fie înfatisata, nici macar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea si simpatia lumii civilizate, nici ca o alcatuire întâmplatoare, rasarita din greselile dusmanilor de veacuri. Chiar daca asemenea greseli nu s-ar fi savârsit niciodata împotriva românilor subjugati de-a lungul veacurilor de stapânire ungureasca, austriaca sau ruseasca, stapânirile acestea nedrepte ar fi trebuit sa se dezumfle si micsoreze îndata ce dreptul tuturor popoarelor de a-si croi soarta dupa buna lor pricepere a izbutit a se înalta la treapta de putere hotarâtoare în noua întocmire a asezamântului de pace europeana. De aceea, Unirea românilor trebuie înfatisata totdeauna – potrivit adevarului – ca urmarea fireasca a unei pregatiri istorice de sute de ani, în cursul carora acest popor de eroi si de mucenici a izbutit sa-si apere cu uimitoare staruinta „ saracia si nevoile si neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),ramânând împotriva, tuturor navalirilor barbare si vremelnicelor stapâniri straine, în cea mai strânsa legatura cu pamântul stramosesc în care, ca într-un liman de mântuire, si-a putut adaposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.

Astfel, statul român, întregit în forma lui de astazi, trebuie pretuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci si nezguduite în alcatuirea geografica a pamântului stramosesc, în firea poporului român si în trainicia lui nepilduita, în legaturile lui sufletesti întarite prin unitatea aceluiasi grai, aceleiasi credinte, acelorasi datini si obiceiuri, în asemanarea nedesmintita a întocmirilor si asezamintelor mostenite din batrâni si, mai presus de toate, în puterea morala a constiintei nationale, fara de care ar fi subrede si nesigure toate celelalte temeiuri.

Sa cercetam, pe rând, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare în parte si toate laolalta pentru a întari cladirea de unire national-politica a românilor.

În vara anului 1914, dupa ce arhiducele Francisc Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreuna cu sotia sa Sofia de Chotek, de catre studentul sârb Gavril Prinkipo, a izbucnit razboiul cel mare, zis razboiul mondial. Sufletul românilor subjugati din Transilvania, Bucovina si Basarabia se zbatea cumplit între temeri grele si frumoase nadejdi de izbavire. Multi erau îngroziti de gândul ca vor fi siliti sa lupte sub steaguri straine, împotriva fratilor de acelasi sânge si aceeasi credinta. Se mângâiau însa cu nadejdea ca nu vor putea fi spulberate în desert toate jertfele si suferintele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va rascumpara, în sfârsit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri.

În mintea si inima tuturor încoltise presimtirea ca razboiul acesta va face sa rasara si pentru ei soarele dreptatii. Celor încinsi în hora de moarte a înfricosatului razboi le venea câte un cuvânt de îmbarbatare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul „Neamul Românesc": „Sa fiti voiosi aceia, care în strigate de comanda straina sub steag strain muriti! Undeva un alt steag se ridica în masura, în care voi va cheltuiti vitejia, va dati sângele vostru tânar. El se ridica tot mai înalt, tot mai larg, saltat în sus si rasfirat de fiecare silinta deznadajduita a puterii voastre, care se stânge. Si sa stiti ca urmasii vostri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în nestiinta, în durere si în întuneric voi l-ati înaltat, desfasurat si sfintit, vor fi toti împreuna!".

Regele Carol, ca domnitor constitutional, a tinut sa cunoasca în împrejurarile grele de atunci parerea celor mai încercati sfetnici ai sai, pe care i-a chemat într-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-român care, în articolul 2, spunea lamurit: „Daca România ar fi atacata, fara vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligata a-i da în timp util ajutor si asistenta împotriva agresorului. Daca Austro-Ungaria ar fi atacata în împrejurari asemanatoare din vreo parte a statelor vecine cu România, obligatia de a sari în ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma". Din cuprinsul acestui articol se vedea ca România nu putea fi îndatorata la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacata din nici o parte, ci ea pornise la atac împotriva Serbiei.