România Mare

ROMÂNIA MARE

România Mare a luat fiinta cu repeziciune. întrucît monarhia aus-tro-ungara se dezintegrase, la început românii din Bucovina, la 28 no¬iembrie, si apoi aceia din Transilvania, la 1 decembrie, s-au pronuntat pentru unirea cu „Tara". Zece zile mai tîrziu, Sfatul Tarii din Basarabia a renuntat la toate conditiile formulate în martie pentru unire.

în Bucovina, în decursul celor patru ani de razboi, activitatea nationa¬lista româneasca fusese modesta. Pîna în 1916, majoritatea soldatilor români, precum si populatia civila, inclusiv taranimea, ramasesera loiale Austriei. Cazurile de colaborare cu autoritatile de ocupatie rusesti erau rare si doar cîtiva intelectuali au emigrat în România pentru a continua activitati antiaustriece. în Bucovina, propaganda lor avusese o oarecare influenta printre intelectuali, care devenisera, dupa intrarea României în razboi, mai sensibili la ideea unei Românii Mari. Masurile aspre adoptate de autoritatile militare austro-ungare împotriva populatiei civile românesti, suspectata de activitati subversive, au contribuit în marc masura la promovarea iredentismului. Cu toate acestea, deputatii români din Parlamentul austriac au ramas loiali pîna în sesiunea din 22 oc¬tombrie 1918, ultima oara cînd reprezentantii Bucovinei s-au adresat acestui for. Dupa aceea, dat fiind ca vechile institutii imperiale se dez¬integrasera, românii si celelalte nationalitati ale Bucovinei si-au asumai responsabilitatea propriilor lor treburi prin intermediul nou formatelor consilii nationale.

Fruntasii politici români din Bucovina au trecut la actiune decisiva, pentru a face ca aceasta provincie sa devina parte a României, convocînd o adunare constituanta la Cernauti, la 27 octombrie. Compusa din depu¬tati ai Parlamentului austriac si ai Dietei provinciale din Bucovina, din politicieni locali si proeminente figuri ale vietii economice si intelectuale, li marea a aprobat o rezolutie exprimînd intentia sa de unire a provinciei U România si de creare a unui consiliu national format din 50 de membri, care sa se ocupe de administrarea treburilor ei pîna la realizarea niiii propriu-zise. Consiliul, avîndu-1 drept presedinte pe Iancu Flondor, ost deputat în Parlamentul austriac, nu a lasat sa planeze nici un dubiu "upra faptului ca se va opune oricarei împartiri a tarii dupa considerente Inice. Aceasta pozitie 1-a adus într-un conflict acut cu Consiliul National U rainean, care, la sfîrsitul lui octombrie, preluase controlul asupra Jisliictelor locuite de ucraineni (ruteni) si asupra orasului Cernauti. în misi moment, la 4 noiembrie, Aurel Onciul, un alt fost deputat în Parla-lentul austriac, care actiona pentru pastrarea Bucovinei în cadrul unui lini austriac federal, a încheiat o întelegere cu Consiliul National Ucrai-u-an pentru împartirea provinciilor în districte separate românesti si Itcne si, împreuna, au fortat guvernatorul austriac sa cedeze puterea uvcrnului provizoriu româno-ucrainean de la Cernauti. Consiliul 'ntional Român a denuntat de îndata întelegerea si, la 7 noiembrie, a pclat la guvernul român de la Iasi sa trimita trupe. Raspunsul a fost mediat. La 11 noiembrie, trupele române au intrat în Cernauti si fortele Ucrainene s-au retras catre Galitia, fara sa opuna rezistenta. Consiliul «tional Român a creat ulterior propriul sau guvern provizoriu, avîndu-1 e Flondor presedinte al Consiliului de Ministri. Dar independenta sa a durat doar doua saptamâni, întrucît sentimentul favorabil unirii cu Româ¬nia era covîrsitor. La 28 noiembrie, Consiliul National a convocat un longrcs românesc, care a votat în unanimitate pentru unire. Guvernul român a aprobat acest act, la 19 decembrie, prin decret.

In Transilvania, evenimentele au avut un curs similar. Dupa esecul negocierilor formale între primul-ministru Istvân Tisza si Partidul National Român, desfasurate în 1914, nici o solutie de compromis în problema nationala n-a mai fost posibila. Partidul National si-a încetat iclivilalca în august 1914. Ca si în Bucovina, majoritatea soldatilor si civililor români si-au îndeplinit obligatiile în mod loial, desi un mic, dar ;lant, val de intelectuali si de alte categorii continua sa treaca granita In România, îngrosînd rîndurile celor ce activau pentru unirea provinciei cu România. Dupa intrarea României în razboi si patrunderea trupelor române în Transilvania, guvernul ungar a luat masuri severe pentru limitarea activitatilor politice si culturale ale românilor. Cea mai notabila a Io .i crearea de catre acesta a unei „zone culturale" de-a lungul fron-i ic ICI cu România, care era menita sa înabuse, o data pentru totdeauna, cMiiniciitul national românesc. în anii 1917 si 1918 guvernul ungar a Introdus o serie de masuri plasînd scolile elementare si secundare, orto-doxe si unite, sub controlul statului, actiune care a semnificat maghia¬rizarea si care, într-adevar, era conceputa sa duca la bun sfîrsit campania care începuse în 1879 cu adoptarea primei legi cuprinzatoare de restrîn-gere sau de interzicere a activitatilor scolilor confesionale nemaghiare.16 Cu toate ca Partidul National decisese sa-si reia activitatea în decem¬brie 1917, aceasta a ramas discreta pîna în toamna anului 1918. La 12 octombrie, fruntasii partidului s-au pronuntat în favoarea auto¬determinarii pentru „natiunea româna din Ungaria si Transilvania" si au facut cunoscuta intentia lor de a convoca o adunare nationala pentru a hotarî soarta Transilvaniei. Alexandru Vaida, un deputat din Parla¬mentul ungar, a dat citire unei declaratii în acest sens în Camera Deputa¬tilor, cu ocazia unei memorabile sesiuni din 18 octombrie. Intrucît aparatul administrativ existent în Transilvania se dezagregase, Partidul National si micul Partid Social-Democrat Român au creat un Consiliu National Român la 31 octombrie. Consiliul, alcatuit din sase membri pentru fiecare partid, si-a asumat atributiile unui guvern provizoriu român, iar la 9 noiembrie a informat Guvernul ungar ca preia controlul asupra tuturor zonelor din Ungaria si Transilvania locuite de români. Negocierile acestuia de la Arad, din 12-14 noiembrie, cu Oszkâr Jâszi, ministrul Nationalitatilor în noul guvern ungar condus de Mihâly Kâ-rolyi, care îsi preluase functia la 31 octombrie, nu au dus la nimic. Jaszi a propus un sistem de autonomie cantonala, bazat pe modelul elvetian, dar românii au insistat asupra dreptului deplin la autodeterminare.17 Ca urmare, Partidul National a convocat Marea Adunare Nationala, care s-a întrunit la Alba Iulia, la 1 decembrie. Cu o participare de circa 100 000 de delegati, veniti din toate colturile Transilvaniei, aceasta a aprobat cu o majoritate zdrobitoare unirea cu România. Dar a pus unele conditii: Transilvania sa ramîna autonoma pîna se va putea alege o adunare constituanta pentru România unita si se va organiza noul stat national în conformitate cu principiile liberale si democratice. Adunarea a pus puterea executiva în mîinile unui Consiliu Dirigent, cu sediul la Sibiu. Guvernul român a recunoscut unirea, prin decret, la 11 decembrie, în timp ce se reuneau astfel partile constitutive ale statului national român largit, Bratianu facea pregatiri febrile pentru lupta ce era sigur ca se va da la conferinta generala de pace. Dar a ramas, totusi, înmarmurit de ostilitatea pe care a avut-o de înfruntat din partea Aliatilor occidentali.