Arta și Civilizația Europeană

I. Arta şi arhitectura bizantină

Izvoarele artei bizantine

1. Arta creştină veche = Arta paleo-creştină (secolele I-III d. Cr.)

Avea un caracter funerar, dezvoltându-se mai ales în incinta catacombelor şi bazându-se pe obiceiuri funerare romane. S-a dezvoltat, astfel, pictura din jurul mormintelor, care făcea apel la vechi simboluri (porumbelul ce reprezenta sufletul, păunul, peştele). Cu timpul s-au formulat şi primele teme creştine: tema bunului păstor, a orantei , a mântuirii prin învăţătură. Iisus Învăţătorul a fost reprezentat dăruind un rotulus, un manuscris, ca răsplată pentru fapta bunei samaritence ce îi oferise apă pentru a-şi potoli setea . Iisus Pantocrator se înfăţişa binecuvântând cu o mână iar în cealaltă prezentând Evanghelia.

2. Arta egipteană antică şi arta coptă

a. Numărul mare de refugiaţi creştini de pe cuprinsul imperiului Roman, încă din perioada când erau prigoniţi creştinii, au transformat Egiptul în “ţară a pustnicilor şi a monahilor”, unde s-au înfiinţat, deci, şi multe mănăstiri creştine (lavre). Aici şi-a avut originea ideea că frumosul este origine a păcatului şi că, în schimb, cunoaşterea, învăţătura creştină pot fi calea spre mântuire. De asemenea de aici sunt preluate motive decorative şi simboluri îndelung utilizate în arta bizantină: viţa de vie, care în creştinismul egiptean simboliza biserica, era un motiv decorativ utilizat pentru chenarele sculptate în piatră ale uşilor şi ferestrelor la mănăstiri, peştele, crucea ansată (vechiul simbol egiptean la vieţii), porumbelul.

b. Influenţa egipteană s-a manifestat în pictură prin frontalizarea imaginilor şi prin reducerea gamei cromatice la 3-4 culori importante, adesea cu caracter simbolic.

c. Modul cum erau pictate portretele funerare descoperite în morminte copte , mai ales în localitatea Fayum, a influenţat şi portretele romane dar, prin ele, şi arta icoanelor creştine: ochi nefiresc de mari, bărbie rotunjită, figuri frontalizate, culori puţine, lumină uniformă....

3. Arta orientală

Influenţa artei Orientului asupra celei bizantine se poate recunoaşte în:

a. Relieful decorativ mărunt, asemănător unei dantele din piatră, aplatizat, cu motive decorative mai ales geometrice.

b. Picturi, în care este caracteristică precizia descrierii şi explicării scenei, precizia liniei, chiar dacă personajele sunt convenţional reprezentate.

4. Arhitectura din peninsula Asia Mică, cu o tradiţie îndelungată a artei construcţiilor având originile în soluţiile tehnice mesopotamiene, continuată de arhitectura helenistică (Pergam). Aici îşi au originea cupolele susţinute pe pandantivi şi cele pe trompe de zidărie.

Periodizare

În evoluţia artei bizantine pot fi caracterizate unele etape cronologice:

1. Arta bizantină timpurie, secolele IV-V

2. Epoca împăratului Iustinian, secolul al VI-lea, “secolul de aur” al civilizaţiei bizantine.

3. Perioada iconoclastă, secolele VII-IX

4. Perioada dinastiilor Macedonenilor şi Comnenilor, secolele IX-XII

5. Renaşterea artistică din epoca dinastiei Paleologilor, secolele XIII-XV.

Totuşi, tabloul evolutiv al acestui stil artistic nu poate fi complet caracterizat fără două epoci artistice care ies în afara istoriei Bizanţului:

1. Arta paleo-creştină, respectiv arta creştină a secolelor II-IV, care se află la originea stilului,

2. arta post-bizantină, arta creştinismului ortodox de după căderea Constantinopolului, din secolele XV-XVIII, care continuă, în condiţii total diferite, tradiţia artei bizantine îmbogăţind-o cu noi caracteristici, în funcţie de zonele în care ea s-a dezvoltat: arta rusească, arta românească, arta sârbească arta grecească.

Pictura bizantină

În diversele epoci ale istoriei bizantine, în funcţie de evoluţia concepţiei despre artă şi rolul ei, în funcţie şi de situaţia socială şi economică, s-au dezvoltat mai multe genuri ale picturii.

• Mozaicul, considerat “pictură durabilă”a fost utilizat pentru împodobirea bisericilor bizantine din epocile bogate, prospere, de glorie ale imperiului (mai ales în epoca lui Iustinian). El provoca mari cheltuieli (foiţă de aur, pietre semipreţioase, marmură, sticlă special prelucrată), execuţia lui era mai laborioasă, mai îndelungată – dar efectul era impresionant. Ca atare mozaicul s-a folosit în arta aulică , înainte de începerea atacurilor turceşti, înainte ca tendinţele spre autonomie ale diverselor teritorii bizantine să slăbească imperiul. Mozaicul avea şi puterea de a demonstra, ca şi arhitectura romană, ca şi cea bizantină, strălucirea gloriei Bizanţului, superioritatea civilizaţiei lui, dar şi prestigiul Bisericii creştine. Cele mai reprezentative mozaicuri din arta bizantină sunt cele realizate în Ravenna, la bisericile San Vitale, Sant’Apollinare Nuovo şi Sant’Apollinare in Classe.

• Pictura murală, fresca, a înlocuit treptat mozaicurile începând imediat de după perioada iconoclastă, fiind o tehnică mai rapidă şi mult mai puţin costisitoare, deci accesibilă şi unor ctitori mai puţin bogaţi, inclusiv comunităţii unor sate sau a unor orăşele/târguri care doreau să îşi picteze biserica. Dacă mozaicul avea un caracter simbolic şi demonstrativ şi uneori decora pereţii marilor biserici pe suprafeţe mai restrânse, pictura murală avea un caracter narativ şi a ajuns să împodobească în întregime biserica, de la vârful cupolei până la pardoseală.

• Icoanele erau realizate pe panouri de lemn, utilizându-se procedee tehnice şi artistice asemănătoare celor din pictura murală . Ele s-au răspândit, mai ales după perioada iconoclastă, în toate celelalte epoci şi au evoluat şi după căderea Constantinopolului.

• Miniaturile, picturi sau decoraţii simbolice şi florale (frontispicii, chenare, vignete) pentru împodobirea manuscriselor, păstrau aceleaşi caracteristici ca şi pictura murală sau cea de icoane. Ele se realizau în ateliere mănăstireşti, mai cu seamă în perioada post-bizantină, când cărţile de cult erau foarte solicitate, dând unitate lumii ortodoxe.