Epistemologie Politică

În primul rând, deoarece obiectul cunoaşterii politice este complex şi de maximă actualitate. Este ştiut că în ultimele decenii ale secolului al XX-lea au avut loc evenimente politice majore ce au determinat remodelarea realităţii politice în scopul construirii unor societăţi mai bune, mai drepte şi mai democratice. De aceea este necesară o mai bună explicare şi înţelegere a fenomenelor şi proceselor politice. Tot acum este scos în evidenţă specificul relaţiei dintre epistemologie şi politică, relaţie care este mai degrabă necesară decât contingentă, precum şi implicaţiile caracterului politic al epistemologiei ca practică filosofică şi program de investigare. În studiul intitulat How is Epistemology Political?, Linda Alcoff pleacă de la premisa potrivit căreia cunoaşterea ştiinţifică se naşte din praxisul social care apare la interferenţele dintre instituţiile ştiinţifice şi cele economico-politice şi arată că aceste interferenţe determină nu numai priorităţile de cercetare, dar şi situaţiile în care ipotezele sunt plauzibile. Potrivit autoarei, epistemologia are o dimensiune politică, pentru început, prin însăşi condiţiile de producere, adică ea nu este o simplă colecţie de texte, ci o practică socială angajată prin diferiţi participanţi şi situaţii prestabilite. Apoi, autoarea argumentează că teoriile specifice ale cunoaşterii produse de epistemologi reflectă poziţia socială a fiecăruia, faptul că teoriile nu pot fi separate de teoreticieni. În al treilea rând, epistemologia are efecte politice în direcţia intervenţiilor în discursurile specifice spaţiilor politice. Astfel, anumite teorii justificatoare vor avea efectul de autorizare sau neautorizare a anumitor voci, de legitimare sau nelegitimarea a anumitor ierarhii ale discursului şi a ordinii vorbitorilor. Rostul acestor consideraţii este de a sublinia faptul că cercetările epistemice nu pot transcende factorul politic, prejudecăţile istorice şi sociale.

Un alt motiv este acela că politica, definită ca "artă a guvernării" , este o variabilă dependentă. Aşadar, ea "nu poate fi explicată doar prin politică" O serie de numeroşi factori non-politici îşi fac simţită prezenţa de fiecare dată când vrem să explicăm un fapt politic. Astfel, deducem că "ştiinţele politice trăiesc în simbioză cu alte ştiinţe sociale", urmâd a fi într-adevăr "creative numai dacă rămân extrovertite"

Ştiinţele socio-umane. Constituire şi devenire

Analiza filosofică milenară făcută procesului de cunoaştere ne îndeamnă să afirmăm că nu putem cunoaşte totul, nu putem demonstra totul, nu putem intui totul. Iată un motiv al interogării: la ce bun toate eforturile noastre de cunoaştere ?, dar şi un îndemn pentru continuarea “călătoriei spre centrul Pământului”. Este ceea ce vom încerca în cele ce urmează, fără a pierde din vedere două aspecte fundamentale. Pe de o parte, faptul că analiza pe orizontală, cuprinzătoare şi unificatoare, trebuie însoţită de o analiză profundă şi clarificatoare iar, pe de altă parte, faptul că orice întreprindere de acest gen nu poate avea pretenţia de a fi exhaustivă şi, prin urmare, “încheiată”.

Lucrurile se nasc, sunt supuse transformării şi dezvoltării, apoi dispar. Aceleaşi trepte sunt parcurse şi de noi, oamenii. Aceste trepte de evoluţie au trezit în noi dorinţa de cunoaştere atât a universului exterior – adică natura fizică şi faptele sociale, cât şi a celui interior – adică fenomenele psihice. Ce, cum, cât putem cunoaşte a reprezentat una dintre preocupările esenţiale ale spiritului uman din toate timpurile. Infinitatea problemelor, multitudinea întrebărilor şi diversitatea răspunsurilor au condus la apariţia şi dezvoltarea ştiinţei.

Ştiinţa presupune totalitatea a ceea ce s-a realizat în ansamblul cunoaşterii până la un moment dat. Însă, această “totalitate” nu este statică şi absolută, ci dinamică şi relativă. “Ştiinţa – sublinia Karl Popper – nu construieşte pe o temelie de granit. Construcţia îndrăzneaţă a teoriilor ei se ridică, pentru a spune aşa, pe un teren mlăştinos. Ea poate fi comparată cu o construcţie ai cărei stâlpi de susţinere se afundă într-o mlaştină şi nu se sprijină pe vreo temelie naturală sau «dată». Şi dacă încetăm să mai împingem stâlpii în adânc nu este fiindcă am atins un strat rezistent. Pur şi simplu ne oprim atunci când credem că stâlpii sunt destul de solizi pentru a susţine, cel puţin un timp, construcţia” Aşadar, ştiinţa “nu este un subiect închis” , nu reprezintă numai un complex general de fapte, legi şi teorii cunoscute, ci ea este o descoperire continuă de noi fapte, legi şi teorii, o analiză şi o critică neîntreruptă a ceea ce vrem să credem că ştim, deseori distrugând tot atât de mult pe cât se clădeşte. Dar, în pofida insucceselor din unele domenii, a faptului că unele probleme nu au fost încă pe deplin elucidate, ştiinţa, în întregul său, nu încetează să se dezvolte şi să-şi finiseze edificiul. Aceste prefaceri evidente determină şi conduc la stabilirea permanentă de noi raporturi între ştiinţele deja constituite, la divizarea, subdivizarea şi hibridarea lor, precum şi la apariţia unor noi ştiinţe.