Evoluția Aristocrației

În a doua jumătate a secolului al VII-lea, cele două regate barbare

care par a fi cele mai stabile, regatul merovingian şi Spania vizigotă, sunt confruntate cu ascensiunea aristocraţiei. Pretutindeni în Occident, această forţă specială, care dispune

de averi mari şi de clienţi, se pune în mişcare. Biserica suportă contraloviturile şi, mai ales

în Galia, riscă să cadă în anarhie. În Italia longobardă, aristocraţia furnizează regii care se convertesc la catolicism şi profită de pe urma conflictului dintre papalitate şi Imperiul de

Răsărit pentru a-şi mări regatul. În insulele britanice, aristocraţii formează elita diferitelor regate anglo-saxone şi contribuie la înnoirea culturală a regatului.

Aristocraţia împotriva monarhiei în Galia

Dagobert moare la treizeci şi şase de ani. Lasă în urma sa doi fii, Sigebert, instalat în Austrasia, şi Clovis al II-lea, care nu este decât un copil şi pe care îl încredinţează mamei sale. Burgundia încearcă să se emancipeze şi pretinde un conducător în persoana majordomului palatului, Flaochad. Majordomii încep astfel să iasă din modestele lor funcţii la palat pentru a juca un rol politic. Ei profită de tinereţea prinţilor şi îşi asumă rolul de şefi ai aristocraţiei.

Forţele aristocraţiei:

Acestea se sprijină în primul rând pe averea lor materială. Deţin mari domenii, dobândite prin cucerire sau donaţie a regelui, mai multe mii de hectare cultivate de sclavi şi coloni. Averea le permite să-şi atragă o clientelă de protejaţi, imitându-i pe regi, care îi aveau pe antrustiones. O Formulă din Tours prezintă clauzele unui contract ce stabileşte o relaţie între doi oameni cu averi inegale. Un senior se angajează să protejeze un om care îi promite serviciu şi ascultare pe timpul întregii sale vieţi. Acesta i se „încredinţează”, devine gwas-ul său, aşa cum spune legea alamanilor, cuvânt din care provine vassus. Recomandarea vasalică nu prevedea doar ca un senior să-şi apere protejatul, ci preciza şi ca vasalul să-i aducă ajutorul său. Într-o epocă în care nobilii se impun în forţă, acest ajutor este în special de ordin militar. Aristocraţii îşi constituie suite de oameni puternici, gata să le apere interesele. Cine reuşeşte să aibă cel mai mare număr de fideli se impune asupra celorlalţi. Majordomul palatului şi prietenii săi se înconjoară de războinicii „de curte”, atraşi nu numai de gustul expediţiilor militare, dar şi de speranţa unor recompense însemnate. Într-adevăr, orice serviciu pretinde o răsplată. Pentru a-şi atrage fideli, aristocraţii le concedau nu numai aur, dar şi pământuri, sursă esenţială a bogăţiei. Ei predau cu titlu viager, posesiunea unui anumit bun al cărui proprietar rămân şi pe care îl recuperează la moartea vasalalului.

Aristocraţia ecleziastică se va angaja şi ea în acest proces: episcopi şi abaţi îşi constituie la rândul lor o clientelă şi conced, la cererea solicitanţilor, bunuri sub formă de precaria (rugăminte). Aşadar, îi imită pe aristocraţii laici, cu atât mai mult cu cât sunt aleşi din rândul lor. În fiecare regat apar grupuri de aristocraţi puternice şi adesea rivale.

Ascensiunea aristocraţiei longobarde

Condiţiile politice şi religioase:

Ducele Bresciei, Rothari (636 – 652), este arian, însă duce o politică tolerantă. Se căsătoreşte cu văduva predecesorului său Arioald, care este fiica Teodolindei şi acceptă ca ea să construiască biserica Sfântul Ioan Botezătorul la Pavia. Nu îi persecută pe catolici şi îi consideră pe episcopi drept intermediarii dintre longobarzi şi statul bizantin. Rothari a ştiut să profite abil de situaţie pentru a-şi mări regatul în regiunea venetă şi în Liguria. Bizantinii, preocupaţi, pe de o parte, de pierderea Egiptului (Alexandria este cucerită în 642), iar pe de altă parte de înaintarea slavilor în Balcani, nu au putut să trimită întăriri. În fine, Rothari a profitat de conflictul născut între împărat şi papa de la Roma.