Introducere în științe europene

1. Europa din punct de vedere etimologic - nu există până în prezent o explicație sigură,

de natură etimologică, a cuvântului. Există trei teorii:

1. cuvântul este preluat într-o formă schimbată din vestul Orientului, din limba akkadiană, unde „erib” sau „erebu” înseamnă „apus” și din acest cuvânt ar putea deriva „Europa”, „ținutul din apus”. Totuși, între cuvântul semit „eribu” și numele „Europa”, deosebirea este mare și nu s-a identificat nicio verigă de legătură în Oriebt sau în Grecia, pentru a explica legătura.

2. a doua explicație pornește de la constatarea că în greacă, cuvântul „opia” înseamnă „pământ”. În piesele lui Sofocle și Euripide, cei mai cunoscuți autori de tragedii din Grecia Antică, numele continentului este ortografiat „Europia”.

3. a treia explicație se leagă de prefigurarea destinului Europei. Analiza se bazează pe posibilitatea ca numele Europei - „Europia”, să fie format din cuvintele grecești „eurus”=amplu, larg și „ops” = ochi. „Euroupe” semnifica deci, în limba elină, „cu ochi mari” sau „cea care vede departe”. „Se pare că forma feminină europa însemna o femeie cu fața senină și frumoasă și cu ochi mari„ (Heikki Mikkeli). La Homer, se întâlnește deja acest adjectiv legat de numele lui Zeus - „Zeus europe”, adică „Zeus care vede departe”.

2. Europa în mitologia greacă. Prima mențiune scrisă a cuvântului în sens mitologic apare

în versul 357 din Theogonia lui Hesiod. În acest poem genealogic, poetul grec o prezintă pe Europa drept fiica lui Oceanos și a soției sale Tethys, fiind deci una dintre cele aproximativ 3000 de Oceanide, dintre care Hesiod nu amintește decât aproximativ 40, printre ele fiind Asia și Metis (Rațiunea). Mult mai târziu, în tragedia lui Eschil, „Rugătoarele”, al treilea continent cunoscut de greci în antichitate, Libya (Africa) apare ca nume al uneia dintre Oceanide, soră cu Europa.

O altă variantă este prezentă în „Iliada” lui Homer, în cântul XIV, versurile 320-321, unde este inserată o referire la Europa, fără să există însă, concret, cuvântul. Ispintind-o pe Hero, Zeus îi spune că nu a fost niciodată atât de îndrăgostit și prezintă lunga lista a iubitelor sale în care apare și frumoasa fiica a lui Fenix, „care pe Minos născu și pe cel ca un zeu, Radamantis”, referire clară la Europa.

În secolul II, Moschos. grec din Sicilia, scrie un lung poem etic, „Europa”, în care eroina este tot fiica lui Fenix. În acest poem este prezentată, în detaliu, scena „răpirii Europei”. Prințesă a Tirului, Europa se juca pe țărm cu prietenele ei, când Zeus, care se îndrăgostise de ea, apare sub forma unui splendid taur alb. Vrăjită, Europa urcă pe spatele taurului, care se avântă în mare și o duce pe insula Creta. Luând formă umană, Zeus îi declară dragostea și Europa are cu el trei fii: Minos, Radamantis și Sarpedon. Minos a fost rege în Creta, Sarpedon a întemeiat Miletul, toți trei fiind după moarte judecători în Infern, Minos fiind judecătorul suprem. În plus, există o poveste complementară, cea a fraților Europei trimiși de tatăl lor să își găsească sora în lume, sub amenințarea că dacă nu vor reuși, vor rămâne în exil. Dintre aceștia, rolul cel mai important l-a avut Katmos, care a întemeiat orașul Theba și a introdus alfabetul în Grecia; ceilalți doi frați s-au stabilit în Asia, cel numit Kilix și respectiv în Africa, cel numit Phoinix. Astfel, mitul capată sens geografic.

Există variante ale mitului care îi conferă Europei altă origine. În „Metamorfoze” de Ovidiu, ea este fiica regelui Agenor din Tir, care la rândul lui era fiul lui Neptun și al Lybiei. Iar Pindar în oda IV din „Pythicele” și Apollonius din Rodos, în „Argonauticele”, cartea I, versul 181, o consideră pe Europa iubita lui Poseidon și mama unuia dinte argonauți, Euphemos.

Mitul Europei a pătruns adânc în conștiința artiștilor europeni din diferite epoci, iar scena răpirii este prezentă în sute de forme și de interpretări: pe un fragment de metopă de la Sikyon, pe metopa din templul de la Selinonte, pe un mozaic din Africa de Nord, pe un alt mozaic de la Pompei, pe o medalie de aur din secolul III I.H. din tezaurul de la Abukir. În timpul Renașterii, tema capătă noi energii și continuă până în zilele noastre: Bartolomeo di Geovanni, Rembrandt, Tițian, Veronese, Guido Reni, Jacob Jordaens, Max Ernst și Salvador Dali.

Dintre scriitorii preocupați de mit pot fi amintiți Remy Belleau, Ronsard, Andre Chenier, Leconte de Lisle, Victor Hugo, Rimbaud.

În prezent, pe moneda de doi euro emisă de Grecia în 2002 este prezentă scena răpirii Europei.

3. Europa în geografia antică - imnurile homerice și Pindar

În sens geografic, cuvântul „Europa” apare pentru prima dată în culegerea „Imnuri

homerice”, selecție de texte realizate în epoci diferite. În „Imnul către Apolo”, în partea a doua, numită „Suita pythică” există următoarele versuri:„În preajma ta doresc Telfusa, un falnic templu să-mi durez, lăcașul meu de prorocire slujind pe oameni și mereu. Încoace vor mâna, șiragurim desăvârșite hecatombe. Acei ce stăpânesc mânoase ogoare în Pelopones. Și cei ce stau în Europa și-n insulele cu brâu de spume”. Fragmentul prezintă momentul în care zeul Apolo își alege un loc pentru ridicarea unui templu în care să fie onorat. Este identificat un loc în Beoția, lângă izvorul numit Telfusa. Zeul își imaginează apoi viitorul: mulțimi de oameni aduc ofrande. Ei vin din Pelopones, din insule, dar și din Europa. O singură interpretare este posibilă, având în vedere că cei care aduc ofrande sunt greci: Europa este numele Greciei peninsulare, la nord de Pelopones, la începutul secolului al VI-lea I.H.

O generație sau două mai târziu situația era diferită: într-una din odele către Zeus, scrise în cinstea unui învingător la jocurile Nemeene, poetul Pindar (520-442 I.H.) îi avertizează ăe navigatori să nu se aventureze dincolo de Gadeira (Cadiz, în prezent), în necunoscut, ci să se întoarcă pe lângă țărmurile sigure ale Europei. În acest caz, Europa denumea țărmul nordic al Mediteranei, bine cunoscut de greci din timpul colonizării.

4. Europa în geografia antică - Herodot

Existența a trei continente în jurul Mării Mediterane este susținută de Herodot, care în cartea

a IV-a din Istorii, capitolul 45, scrie cu specticism:„Nu pot să mă dumiresc pentru ce pământul, unul singur fiind, poartă trei nume care sunt nume de femei...;de asemenea, nu pot afla cum îi cheamă pe cei care au statornicit această împărțire și de unde le-or fi pus acest nume”. În cartea a II-a, capitolul 16, el scrie că grecii „spun că întreg pământul are trei părți: Europa, Asia și Lybia”.

Herodot are o imagine neclară despre limitele continentului. Sudul, străbătut de greci, era bine cunoscut, dar despre nord și despre vest nu știe nimic sigur, așa cum mărturisește în Cartea a III-a, capitolul 115: „Despre ultimele ținuturi ale Europei, care se întind spre apus, nu pot spune nimic cu temei. Eu unul nu pot crede să fie vreun fluviu numit de barbari Eridanul, care s-ar vărsa în marea Nordului și de pe ale cărui maluri se zice că s-ar aduce chihlimbarul, nici nu știu de niște insule Cassiterite, de unde ne-ar veni cositorul”. Iar câteva rânduri mai jos, la începutul capitolului următor, Herodot mai consemnează:„spre nordul Europei, aurul pare să se găsească mai din belșug: cum ajung să-l dobândească, iarăși nu aș putea să spun fără greș.” Limita Europei pare a fi așadar râul Phasis din Colchida (în prezent Rion, în zona Caucaz) sau Tanais (Donul de azi) și Maeotis și Porțile Cimmeriene, adică Marea de Azur.

În Cartea a VII-a, capitolul 5, are un comentariu afectuos față de Europa: discutând intenția regelui Xerxes de a cuceri continentul, afirmă că este „un pământ frumos, care poartă tot felul de pomi fructiferi, pământ de mare valoare, pe care niciun alt muritor nu este demn să-l stăpânească, în afară de Marele Rege” (regele Persiei).

5. Europa în geografia antică - Strabon.

Strabon este cel care oferă cele mai vaste informații despre Europa, având în vedere că se

poate spune despre el că a reprezentat un triplu punct de reper: a trăit la începutul ereu creștine, este beneficiarul atât a cunoștințelor acumulate de greci, cât și a celor acumulate de romani, iar opera sa, „Geografia”, cuprinzând 17 cărți, a fost păstrată aproape în întregime. Din cele 17 cărți ale Geografiei, Europa este prezent în 8 (3-10), Asia în 6 (11-16) și Africa în cartea 17, în timp ce primele 2 cărți, preliminarii ale vastei opere, cuprind deseori trimiteri la Europa.

Strabon afirmă că „Alexandru ne-a descoperit o mare parte din Asia, cât și toate regiunile de

miază-noapte ale Europei până la Istru (Dunăre); romanii au dezvăluit toate ținuturile apusene ale Europei până la Albis (Elba), fluviu care împarte Germania în două, precum și regiunile dincolo de Istru, până la Tyras (Nistru). Iar meleagurile de dincolo de aceste ape, până la hotarele maeoților și până la acel țărm al mării care se termină cu Colchida (Caucaz) le-a făcut cunoscute Mithridates numit Eupator”.