Istoria Curentelor și Doctrinelor Economice Moderne și Contemporane

LIBERALISMUL ECONOMIC

1. Faza preştiinţifică a gândirii economice

În perioada începuturilor omenirii, formele cunoaşterii umane nu dobândiseră autonomie, iar cei care se numeau „înţelepţi” (primul care s-a autointitulat înţelept a fost Pitagora) deţineau experienţe şi idei din domenii diferite - al ştiinţei, moralei, artei, filozofiei, religiei, politicii sau legilor, fără a poseda un limbaj specializat, gata constituit. În această situaţie, elementele de gândire economică au trebuit să se acumuleze treptat, până la conturarea teoriei ştiinţifice.

Condiţiile necesare pentru ca o disciplină să acceadă la statutul de ştiinţă sunt:

- existenţa unui obiect propriu de investigare;

- metode explicitate de cercetare şi expunere a rezultatelor;

- un corpus teoretic închegat, bazat pe un sistem propriu de categorii şi legi.

Momente de evoluţie

Antichitatea

Elementele de fond ale gândirii economice s-au dezvoltat din cele mai vechi timpuri în Orientul antic. În China în legătură cu justificarea monopolului statului asupra pământului, privind comerţul şi preţurile. În India, apoi în Egipt şi Babilon în legătură cu sclavia, respectiv - caracterul ei natural şi veşnic. Momentul de vârf în gândirea economică antică îl constituie Grecia veche, prin reprezentanţi precum Xenofon, Platon şi Aristotel.

Xenofon (427-355/354 î.e.n.), este menţionat cu lucrările: „Economicul”, „Despre Venituri”. El încearcă să definească Economia şi bunurile, să facă analiza muncii, a comerţului, a pieţii şi banilor (metale preţioase).

Platon (427-347 î.e.n.) are ca lucrări de interes pentru Economie dialogurile: „Statul”, „Legile”. El se ocupă de proprietate, de muncă, de antagonismul dintre economia naturală şi economia de schimb, de funcţiile banilor, de diviziunea socială a muncii. Cetatea ideală era condusă de înţelepţi, era apărată de soldaţi şi trăia din munca agricultorilor şi meşteşugarilor, categorii sociale bine specializate.

Aristotel (384-322 î.e.n.) minte genială a antichităţii a scris lucrările: „Politica” şi „Economicul”. El dă Disciplinei economice o strălucire aparte, este primul care distinge între economia domestică bazată pe necesitate, având ca scop agonisirea naturală şi, pe de altă parte, hrematistica bazată pe schimb, urmărind acumularea bogăţiei sub formă de bani. A dat prima definiţie a Economiei, ca “ştiinţă a bogăţiei". El arată că schimbul şi banii au caracter istoric, banii sunt mijlocul de circulaţie economică şi a pus bazele teoriei valorii mărfurilor, marfa fiind unitatea dintre valoare şi valoare de întrebuinţare. Arată că preţul este o formă de manifestare a valorii iar punctul culminant al demonstraţiei sale este că legea schimbului este egalitatea.

Gândirea economică din antichitate era ne-autonomă, reflectând stadiul de atunci al dezvoltării societăţii.

În Evul mediu nu s-au făcut progrese notabile în domeniul Ştiinţei economice, singurele elemente de menţionat au fost teoria preţului just şi incriminarea dobânzii, cunoscută în formă de camătă, din perspectiva moralei creştine.

Epoca modernă debutează în gândirea economică prin Şcoala mercantilistă care are ca idee centrală aserţiunea că scopul oricărei activităţi lucrative este câştigul. Cel mai evident, câştigul provenea din activităţi comerciale, deci mercantiliştii vor aşeza comerţul în centrul activităţii economice. În perioada trecerii de la feudalism la capitalism, mercantiliştii puneau mare accent pe acumularea de bani, pe profit cu orice preţ. Ei considerau bogăţia constând din deţinerea de metale preţioase, obţinute prin activităţi de export. Mercantiliştii preconizau limitarea importurilor prin taxe vamale. Mercantilismul timpuriu susţine o balanţă monetară activă; ulterior, Mercantilismul dezvoltat susţine o balanţă comercială activă.

Mercantilismul a reprezentat totuşi un curent de gândire progresist din punct de vedere economic, deşi folosirea atributului „mercantil” a căpătat un sens peiorativ din punct de vedere moral.

Concomitent, fiziocraţii pornesc de la ideea de fizică socială şi prin analogie cu fizica, doreau să introducă aceeaşi rigoare şi în domeniul economiei. Ca reprezentanţi îi pomenim pe: François Quesnay (1694-1774) şi Jacques Turgot (1727-1781). Ei descoperă interdependenţa dintre activităţile economice. Fiziocraţii consideră că există o ordine naturală obiectivă a societăţii omeneşti. Susţin supremaţia agriculturii şi neintervenţia statului în economie, fac o critică argumentată a mercantilismului.

Istoria ştiinţei economice a secolului al XVIII-lea se caracterizează printr-o lipsă a omogenităţii în rândul economiştilor; ştiinţa economică abia prinde contur şi se desprinde în cele din urmă de ştiinţele politice şi sociale datorită lui Adam Smith.

2. Clasicii teoriei economice

Momentul de bază în evoluţia concepţiei ştiinţifice şi conturarea teoriei economice îl reprezintă Economia politică engleză.

Schimbarea de paradigmă în comparaţie cu mercantilismul fazei preştiinţifice a dus la trei rezultate remarcabile:

I. S-au făcut paşi importanţi în direcţia depăşirii aparenţei fenomenelor economice şi a descoperirii esenţei lor, a elementelor durabile care le caracterizau, deschizând calea elaborării sistemului de categorii economice din epoca modernă;

II. S-a urmărit descoperirea de “regularităţi”, “legi” sau “constante” ale proceselor economice studiate, conferind cunoştinţelor respective o temeinicie şi o greutate vizibil superioare descrierii unor conjuncturi întâmplătoare şi trecătoare; aceste două realizări au marcat trecerea economiştilor de la empirism la ştiinţă, ele au însemnat o profundă cotitură, un salt sau o revoluţie în cunoaşterea economiei de piaţă, având ca rezultat începuturile unei noi ştiinţe sociale, denumită pe atunci economie politică;

III. În al treilea rând, noile generaţii de economişti au optat pentru o politică economică opusă celei mercantiliste, respectiv pentru politica economică a liberului schimb sau a liberei concurenţe.

Adam Smith

(1723-1790), este chiar părintele Economiei politice ca ştiinţă. „O cercetare a naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor” este o lucrare fundamentală pentru Economie, socotită a fi „Biblia liberalismului”. Smith dezvoltă, preluând de la fiziocraţi, teoria ordinii naturale şi a liberului schimb. Argumentează teoria obiectivă a valorii-muncă, arătând că mărimea valorii este dată de cantitatea de muncă productivă. Susţine că piaţa este motorul reglării economice. Foloseşte, alături de metodele descriptive, utilizate şi de predecesori, metoda abstracţiei logice, prin intermediul căreia reuşeşte să pătrundă esenţa fenomenelor şi proceselor economice. „Economistul scoţian Adam Smith a dat expresie teoretică multora dintre fenomenele, procesele, categoriile, legile şi însuşi mecanismului economiei de piaţă în forme caracteristice secolului al XVIII-lea. El a surprins şi ceea ce este esenţial, durabil, în orice economie de schimb indiferent de timpul şi locul în care ea există şi funcţionează”.

„Avuţia naţiunilor”

Opera sa capitală, a fost elaborată într-un interval de 24 de ani, prima ediţie apărând în 1776. Ea este împărţită în mai multe cărţi în aşa fel încât indică diferenţierea unor ramuri esenţiale: economia politică, istoria economică, finanţele publice, politica economică. Cartea I se ocupă de perfecţionarea forţelor productive ale muncii de modul cum acesta este distribuit între clasele sociale. Cartea a II-a este despre natura, acumularea şi întrebuinţările capitalului; Cartea a III-a despre creşterea în mod diferit a belşugului la diferite naţiuni. Cartea a IV-a se referă la sistemele de economie politică, iar a V-a la venitul suveranului şi al statului.