Istoria Europei

CURS I

Ideea de Europa, care desemneaza un spatiu geografic, politic si spiritual specific, dateaza de câteva milenii. Constructia europeana ¬ procesul constient de formare a unitatii economice, politice si institutionale a acestui spatiu ¬ au o vechime de doar câteva decenii, declansîndu-se efectiv în contextul bipolaritatii mondiale, instaurate dupa al doilea razboi mondial, în care Europa îsi putea salva locul, rolul, identitatea si puterea doar prin transpunerea în practica a premizelor unitatii sale. Acest proces a fost întemeiat, desigur, pe antecedentele unei evolutii de circa un mileniu, în care ideea de unitate europeana s-a cristalizat si afirmat în numeroase initiative si proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevarata preistorie a constructiei europene, aflate azi în plina desfasurare. Modalitatile preconizate în cursul timpului pentru unificarea spatiului european s-au concentrat, în esenta, în jurul a doua solutii posibile: cea imperiala, o unificare prin forta a continentului în jurul unei puteri hegemonice, si cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei vointe, într-o forma federativa sau confederativa. Solutia federativa implica realizarea unei structuri institutionale suprastatale, careia statele participante îi cedeaza, într-o masura mai mare sau mai mica, atributele suveranitatii lor. Formula confederativa mentine intacte prerogativele suverane ale statelor participante, care se asociaza în vederea realizarii unor obiective precis circumscrise, de natura politica sau economica.

Reconstituirea drumului parcurs de ideea europeana de la abstractie la concret, de la aspiratie la proiectele multiple de aplicare în practica, interactiunea, concurenta si confruntarea cailor de realizare preconizate ¬ iata obiectul acestei carti, care-si propune trasarea unei veritabile preistorii, în care îsi gasesc sorgintea si modelul, premizele si antecedentele, solutiile constructiei europene ce se contureaza cu tot mai multa claritate în zilele noastre.

Termenul de Europa are o etimologie controversata, unii atribuindu-i o origine semitica, altii una celtica sau greceasca. Cert este faptul ca numele apare pentru prima data în mitologia greaca, Hesiod, în secolul VIII î.e.n., vorbind de Europa ca de una din cele trei mii de Oceanide care hranesc tineretea oamenilor, iar într-o alta legenda ea fiind fiica regelui Tyrului, rapita de Zeus, care da nastere dinastiei Minos din Creta. Termenul geografic se contureaza treptat la autorii greci, pentru a-si gasi o descriere din ce în ce mai completa la Strabo, Pliniu cel Batrîn si Ptolemeu în primele doua veacuri ale erei noastre. Limitele sale se precizeaza cu multa acuratete în sud si vest, în timp ce întinderea continentului spre est si nord-est ramâne obiect de controversa, practic, pâna astazi.

Definitiei geografice i se asociaza, curând, si tendinta unor delimitari în planul spiritualitatii specifice, Aristotel, înca în secolul IV î.e.n., vorbind despre popoarele Europei ca fiind pline de curaj, dar mai putin inteligente si harnice, capabile sa-si apere libertatea, dar nefiind în stare de a se guverna. În schimb, asiaticii sunt caracterizati ca inteligenti si harnici, dar lipsiti de vocatii razboinice. Bineînteles, cei ce acumuleaza calitatile ambelor entitati sunt grecii, care ¬ spune filozoful ¬ daca s-ar uni, ar stapâni toate celelalte popoare.

Pentru Imperiul Roman, care a reunit în granitele sale Europa, Africa de Nord si Asia cunoscuta atunci, linia de demarcatie se afla nu între continente, ci între lumea romana, unita prin limba, institutii, comert, spiritualitate comuna, si lumea exterioara, desemnata ca barbara. Odata cu prabusirea Imperiului Roman de Apus si victoria crestinismului în statele constituite pe ruinele sale, delimitarea unui spatiu european specific devine tot mai mult o realitate, în conditiile în care fosta jumatate rasariteana a lumii romane se constituie într-un Imperiu Bizantin dominat de o versiune ortodoxa a crestinismului ce se îndeparteaza tot mai mult de modelul catolic occidental, iar Islamul în ascensiune rupe unitatea de pâna atunci a lumii mediteraneene, punând stapanire pe Orientul Apropiat si Mijlociu, Africa de Nord si Peninsula Iberica.

Unitatea spatiului european catolic, aflat sub autoritatea spirituala a papalitatii, se realizeaza pentru prima oara în jurul anului 800 în formula imperiala a lui Carol cel Mare, care, prin includerea în imperiul sau a teritoriilor situate între Pirinei, Oder, Tisa si Marea Adriatica, îsi câstiga din partea contemporanilor titlul de "parinte al Europei". Creatia sa, realizata prin cucerire, dar înnobilata prin virtutile a ceea ce s-a numit renastere spirituala carolingiana si printr-o politica de toleranta a alteritatii (iudaice sau islamice), nu a rezistat însa în timp, destramându-se în regate concurente, pentru care refacerea unitatii sub egida proprie ramîne un ideal irealizabil.

Conflictul dintre Imperiu si Papalitate în primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu sta marturie persistentei aspiratiei spre unitatea lumii europene într-o formula hegemonica, în care preeminenta puterii spirituale sau a celei laice sa se valideze printr-o dominatie de tip universalist. Zadarnicirea reciproca a unor atari tendinte lasa locul, începînd din secolul al XIV-lea, unor abordari ale ideii de unificare europeana eliberate, mai mult sau mai putin, de tarele viziunii hegemonice, în conditiile în care aparitia la orizont a primejdiei expansiunii otomane pune cu acuitate problema unirii resurselor si eforturilor lumii crestine. Proiectele concrete, care se contureaza acum pentru prima oara, pornesc de la obiectivele esentiale ale restabilirii unitatii si pacii în cadrul crestinatatii, în vederea confruntarii cu succes a inamicului extern si a realizarii misiunii propuse de cruciade. Cristalizarea statelor nationale, si în primul rând ascensiunea Frantei, pun în mod accentuat si necesitatea stavilirii tendintelor hegemonice prin structuri institutionale care sa garanteze existenta, securitatea si integritatea tuturor tarilor continentului.