Istoria Mentalităților

Apărut în scrierile filosofilor englezi de la sfârşitul secolul al XVII-lea, ca derivat substantivizat al adjectivului mental/mentalis, provenit din vocabularul scolasticii medievale, termenul de mentalitate (mentality, în idiomul insular) definea modul de a gândi şi simţi al unei colectivităţi etc. După transferul în limba franceză a secolului al XVIII-lea, cuvântul devine un loc comun în limbajul cotidian, evocând maniera generală de a gândi, predominantă, la un moment dat, într-o societate, sau “model” socio-cultural de percepţie şi modelare, specific unei anumite epoci. Devenită, în timp, un termen ambiguu sau “slab” (astfel îl caracterizează Peter Dinzelbacher), “mentalitatea” capătă de la un autor la altul, definiri şi substanţialităţi diverse, ceea ce îi afectează satutul de concept fundamental, posibilitatea de a se constitui în canon referenţial, problematicile particulare ale cercetării, precum şi maniera de interpretare a surselor. Jacques Le Goff şi Carlo Ginzburg vorbesc despre mentalităţi ca despre “un ansamblu de idei gata făcute, pe care indivizii le exprimă spontan, într-un anumit mediu uman şi într-o anumită perioadă”; de asemenea, mentalităţile sunt definitorii pentru iraţionalul uman care constituie domeniul istoriei mentalităţilor. Michel Vovelle consideră că mentalităţile includ toate formele de expresie culturală, de la cele specifice culturii savante, până la nivelul inconştinet al sensibilităţii colective, oglindit de atitudinile, comportamentele şi reprezentările cele mai cotidiene caracteristice culturii populare (cum ar fi cele referitoare la solidarităţile de grup, familie, iubire, sexualitate, moarte etc., mentalităţi studiate, analizate în scrierile lui Georges Duby, Jean-Louis Flandrin, Philippe Ariès etc.). Lui Hagen Schulze, mentalităţile constituie imaginea pe care şi-o construieşte societatea despre ea însăşi, surprinzând “normele şi axiomele sociale”, “universurile de semnificaţii colective şi paradigmele de legitimare”. Împreună acestea realizează “realitatea colectivă subiectivă”, care reprezintă fundamentul, cauza originară, atât pentru comportamentele sociale, cât şi pentru cele individuale.

Natura complexă (prolifică şi autoreproducătoare totodată) şi eterogenă a mentalităţilor, presupunînd judecăţi de valoare, comportamente, reprezentări, atitudini deosebit de variate ca vechime şi origine, durată, face ca, mentalităţile să nu poată fi clar definite şi explicate, indiferent de precizia cuvintelor folosite de istoricii angajaţi în efortul de a defini aria reprezentativă şi substanţa mentalităţilor. Unii dintre aceştia fiind afectaţi de ambiguitatea şi de insuficienţele conceptului au renunţat la “mentalităţi” ca