Istoria Mentalităților Colective

I.OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA GENERALĂ

A ISTORIEI MENTALITĂȚILOR

Introducere în istoria mentalităţilor

Trebuie să mărturisim de la ȋnceput că nașterea istoriei mentalităților, ȋn primul rând ca domeniu autonom de cercetare și, mai apoi ca disciplină de studiu, a ȋntâmpinat o reală piedică din partea frontului istoriografic tradiționalist. Motivele refuzului au avut la baza atât considerente de natură delimitativă, ȋn ceea ce privește ȋncadrarea propriu-zisă a domeniului de cercetare, cât și datorită anumitor controverse terminologico-lexicale prezente ȋn discursul istoricilor care au promovat efectiv disciplina.

„De unde vine istoria mentalităților?”, se ȋntreba un reputat cercetător român (Alexandru Duțu), reușind ȋntr-o valoroasă lucrare să emită o pertinentă demonstrație privind statutul şi originarea problemei în cauză. Acesta a ridicat la vremea apariției sale o bună parte a vălului misterios ce acoperea, nu doar la noi, ȋnteresul pentru istoria mentalităților1. Iată ce scria autorul amintit, ȋn sensul celor gândite pe seama disciplinei mentalităților: „adjectivul mental se referă la spirit și vine de la cuvantul latin mens; dar epitetul latin mentalis, ignorat de latina clasică, aparține vocabularului scolasticii medievale și cele cinci secole care despart apariția cuvântului mental (ȋn franceză, la mijlocul secolului XIV) de cuvântul mentalitate (mijlocul secolului XIX) indică faptul că substantivul răspundea la alte nevoi și aparținea unei alte conjucturi decât adjectivul. Ȋn limba franceză mentalité nu a derivat firesc din mental ci a fost ȋmprumutat din engleză, care din secolul XVII scosese mentality din mental”.

Dintr-o altă perspectivă, mentalitatea este „fiica psihologiei engleze ȋn secolul XVII. Ea desemnează coloratura colectivă a psihismului, modul particular de a gândi și de a simți al unui popor, al unui grup anume de persoane etc” (Alexandru Duţu). Dar ȋn engleză termenul a rămas izolat, ȋn limbajul tehnic al filosofiei, ȋn timp ce franceză el a pătruns curând ȋn uzul comun. Noțiunea care a dus la formarea conceptului și a cuvântului mentalitate pare să fi apărut ȋn secolul al XVIII-lea ȋn domeniul științific și cu deosebire ȋn cadrul noii concepții despre istorie. Ea a inspirat ideea lui Voltaire și cartea lui Eseu asupra moravurilor și spiritul națiunilor (1754) unde se simte primul semn al prezenței termenului englez mind”2. Va spune Voltaire: „nu e deloc aici o simplă relatare despre campanii, ci mai curând o istorie a moravurilor și a oamenilor ( ..). Aș vrea să descopăr mai curând care este societatea oamenilor, cum se trăia ȋn sânul familiei, ce arte erau cultivate, decât să repet atâtea nenorociri și atâtea lupte, funeste obiecte ale istoriei și locuri comune ale răutății umane”3. Prin aceste cuvinte marele istoric exprima fără ȋndoială, crezul unui, ȋncă, ideal ȋn așteptare.

Ȋn Dicționarul Robert din 1842, mentalitatea „are sensul apropriat cuvântului mentality”, „calitate a ceea ce este mental”. Dar Littré, ȋn 1877, ȋl ilustrează cu o frază luată din filosofia pozitivistă a lui H. Stupuy unde cuvântul are deja sens mai larg dar totuși „savant”, de „formă de spirit”, de vreme ce se vorbește despre „schimbarea mentalității inaugurată de către enciclopediști”. Apoi, către 1900 - Proust subliniază noutatea unui termen...un succedaneu popular pentru germanul Wetanschaung, viziunea despre lumea fiecăruia, un univers mental stereotip și, ȋn același timp, haotic.

Dar este, mai ales, o viziune pervertită a lumii- scrie A. Duțu abandonul pe panta instinctelor psihice rele4.

Termenul mentalitate va desemna la sfȃrşit de secol XIX şi ȋnceput de secol XX „psihismul primitivilor‟ care ȋi apare observatorului ca un fenomen colectiv (ȋn sȃnul lui psihismul individual fiind imposibil de delimitat) şi propriu unor indivizi a căror viaţă sufletească este alcătuită din reflexe, din automatisme, reducȃndu-se la un mental colectiv care practic exclude personalitatea (1992, Lucien Levy- Bruhl, Mentalitatea primitivă)5. Tot ȋn acel timp, ȋşi va face loc ȋn cȃmpul cercetării preocuparea pentru o nouă şi interesantă temă din aceeaşi familie, am putea spune, mentalitatea infantilă (1928, Henri Wallon). Dar, trebuie specificat din capul locului că domeniul istoriei mentalităţilor nu se va limita ȋn niciun caz la sfera etnologiei sau a celor pur psihologice.

„Conceptul de mental ‟- scria Dan A. Lazarescu- a fost introdus ȋn istoriografia secolului nostru de către savantul istoric francez Alphonse Dupront, fost multă vreme director al Institutului Francez din Bucureşti (pȃnă la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial) apoi profesor la Universitatea din Alger, revenit ȋn Romȃnia o singură dată ȋn 1969, ȋn cadrul unei strălucite formaţii de istorici francezi, ȋmpreună cu Georges Duby, Pierre Chaun şi Francois Fauret. Acest concept are darul de a fi mai concret şi mai precis decȃt termenul mult mai vag - ȋn viziunea istoricului romȃn- de mentalitate, decȃt acela de psihologie (ȋn sensul sociologic folosit de Gustave Le Bon) şi evident, decȃt mult prea vagul concept german de Weltanschaung. Prin mental, profesorul Alphonse Dupront voia să ȋnţeleagă nu numai scala de valori (axiologia) unui popor, a unei pături sociale sau a unei personalităţi istorice, ci şi ansamblul concepţiilor lui ȋn ierarhia problemelor care îi confruntau şi prin referire la adversarii şi colaboratorii eventuali6. Este, desigur, şi acesta un punct de vedere demn a fi luat ȋn considerare, ȋn demersul nostru explicativ.