Istoria relațiilor internaționale

CURS INTRODUCTIV

1.Obiectul si problematica cursului de Istoria Relatilor

Internationale;

2.Importanta disciplinei, raporturi cu alte stiinte socio-politice

1. „Istoria Relatiilor Internationale” a fost confundata cu istoria

diplomatiei, definita ca „ stiinta sau arta negocierilor”, sau „ stiinta

raporturilor internationale”1. Aceasta din urma cuprinde întregul sistem

de interese care iau nastere din raporturile între natiuni, scopul sau

principal fiind mentinerea pacii si bunei armonii între state.2

Confuzia este determinata numai de folosirea titlurilor generice de

„ istoria diplomatiei” sau „ Istoria diplomatica” la un mare numar de

lucrari care trateaza evolutia raporturilor dintre state.

Se intelege de la sine ca raporturile politice internationale au jucat

un rol de prima însemnatate în transformarile suferite de societatea

umana, iar ponderea a apartinut acelor mari puteri carora propria lor forta

si împrejurarile le-au îngaduit sa se impuna. Asa se explica de ce

studierea istoriei relatiilor internationale s-a redus, vreme îndelungata,

la înfatisarea confruntarilor diplomatice si militare dintre marile puteri,

ceea ce ducea în mod necesar la un anumit schematism, care nu permitea

nuantarile atât de necesare conturarii cât mai apropiate de realitate a

„tabloului istoric”. Acest mod de concepere a suferit si continua sa sufere

modificari vizibile.

- Pe de o parte s-a extins aria geografica a investigatiei,

proba cea mai elocventa sub acest raport fiind tendinta de

abandonare a Europocentrismului.

- Pe de alta parte s-a trecut tot mai evident de la analiza

aproape exclusiva a relatiilor diplomatico-militare

1 Martens Charles, Le Guide Diplomatique, I.Leipzig, 1866

2 Garden Guillaume-Laurent, Histoire generale des traits de paix, depuisla paix de Westphalie, I, Paris

f.a., p.LXXXII

interstatale la investigarea multilaterala a raporturilor

dintre diferitele comunitati, a „raporturilor profunde” care

le determina.

Istoria relatiilor internationale studiaza aparitia si dezvoltarea

marilor probleme internationale. Ea nu se limiteaza numai la o

expunere cronologica a evenimentelor importante ale istoriei omenirii,

ci analizeaza cauzele psihologice, pune în lumina interesele multiple si

interactiunile ascunse.

Instrumentul principal de înfaptuire a relatiilor internationale

este diplomatia3, alcatuita din ansamblul de mijloace si activitati

specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe4.

Dezvoltarea diplomatiei a fost marcata de trei faze: Prima si cea

mai lunga a fost perioada ambasadelor temporare (solemne) proprie

antichitatii si evului mediu. Suveranii îsi trimiteau ambasadorii la o curte

straina cu prilejul încheierii unui tratat de pace sau alianta, sau pentru

omagierea unui eveniment important (nastere, casatorie, încoronare etc.).

Faza a doua, cea a ambasadelor permanente în state straine,

conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central a

aparut spre sfârsitul evului mediu si caracterizeaza epoca moderna si

contemporana. Permanentizarea ambasadelor a asigurat continuitatea

relatiilor diplomatice.

Faza a treia, a congreselor si conferitelor diplomatice este produsul

epocii moderne si este considerata ca cea mai proprie modalitate de

înlaturare a starilor de conflict politic si armat dintre state5

3 Mircea Malita, Diplomatia, Bucuresti 1970 , p.9

4 Chazelle Jacques, La diplomatie, Paris 1968, p.9

5vezi N. Ciachir, Istoria relatiilor internationale de la Pacea Westfalica (1648) pana in

contemporaneitate ( 1947), Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p.8-12: Ambasadele permanente s-au

nascut dintr-un ansamblu de circumstante dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele:

înlocuirea statului dezagregat si a actiunii de ierarhizare politica din Europa evului mediu prin

centralizarea puterii (alcatuirea marilor monarhii moderne Franta, Spania, Anglia, la mijlocul secolului

XV); ofensiva turcilor în Orient; marile razboaie ale Occidentului (razboiul de o suta de ani, razboiul

„celor doua roze”, razboaiele italiene5.

Mai repede decât marile monarhii europene, statele italiene, datorita gradului mai înalt de

dezvoltare al fortelor de produtie, dar si din cauza farâmitarii politice au simtit nevoia asigurarii unui

echilibru în peninsula prin exploatarea interselor divergente si convergente si acordarea de concesii

reciproce. Acesti factori au fost pusi în valoare cu ajutorul diplomatiei si în mod necesar au aparut

institutii si modele noi în sensul modern al cuvântului. Consecinta politica a fost sistemul creat prin

pacea de la Lodi (1454) semnata e catre Florenta, Neapole, Roma, Milano si Venetia, care a asigurat

echilibrul dintre principalele state italiene si a garantat pacea si independenta Italiei pentru aproape

jumatate de secol5. Dar statele italiene nu dispuneau de forte suficiente care sa le asigure integritatea si

independenta în conditiile în care monarhiile vecine, tot mai consolidate si centralizate îsi atintisera

privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg, cu alte

cuvinte organizarea Europei în mare, cum era organizata Italia în mic. De aici necesitatea ambasadelor

permanente, care prin intermediul agentilor sa spioneze intentiile tuturor si la momentul potrivit sa

paralizeze pe cale diplomatica tendintele de suprematie ale statelor puternice si ambitioase.

Diplomatia organizata în adevaratul sens al cuvântului a aparut atunci când papalitatea a

devenit o forta politica în Europa. Interesele Romei pontificate în statele crestine au fost sustinute de

timpuriu de reprezentanti (nuntii ) sau agenti.

Începutul facut de diplomatia pontificata în directia ambasadelor permanente a fost amplificat

cu mijloace superioare de republica Venetia. Sub influenta Romei si din contactul cu Imperiul bizantin,

de la care a împrumutat structura si metodele diplomatiei, Venetia si-a organizat temeinic diplomatia.

Marile interese comerciale au obligat Venetia sa strânga relatiile diplomatice cu statele straine,

ca sa-si asigure o reprezentare si o aparare continua. Pentru a-si atinge pe deplin scopul, aceste

ambasade au fost investite cu caracter permanent.

Organizarea diplomatiei venetiene s-a facut prin legi si decrete foarte severe. Legea interzicea

ambasadorilor sa aiba vreo proprietate în tara în care erau acreditati. Gratie unei alte legi, votata în

decembrie 1268, istoria dispune astazi de celebrele „relazioni” (rapoarte) si „dispacci” (depese) ale

ambasadorilor venetieni, martori oculari, inteligenti si patrunzatori, buni politicieni si scriitori. Acestia

erau obligati ca în termen de 15 zile de la întoarcerea în patrie sa prezinte un raport complet senatului

despre misiunea lor si despre situatia tarii respective ( din punct de vedere geografic, etnografic,

compozitia si moravurile curtii, situatia economica, financiara si politica, legaturile cu alte state etc.)