Istoria relațiilor internaționale

C1. SECOLELE XVII-XVIII

CARACTERISTICI 1748-1789

Este un interval în care ideologicul are un rol minim asupra relațiilor internaționale (incluzând religia), astfel că statele își definesc interese obiective, clare, dar și previzibile am putea spune. Competiția între două state animate de ideologii diferite tinde să angreneze în conflict pe toți susținătorii respectivei ideologii. Dacă această ideologie lipsește înseamnă că războaiele au un caracter limitat, că nu se urmărește distrugerea unui stat, ci chestiuni limitate precum expansiunea teritorială sau creșterea influenței sau a puterii.

În acea perioadă războiul era perceput ca stare de normalitate, ca un instrument politic, fiind un aspect central al relațiilor internaționale moderne. Statul modern a fost creat prin război. Statele europene se regăsesc într-un spațiu limitat, unde toate se luptă pentru supremație iar cel slab riscă să dispară. De aceea ele au fost capabile să intre ulterior în conflict cu state extraeuropene, pentru că aveau deja experiența acestei stări de conflictuale de tensiuni majore, altfel spus, erau ”călite” în competiția europeană.

Războiul este o afecere monarhico-aristocratică în acea perioadă și bineîntețes că nu se pune încă problema consecințelor pe care le are asupra societății. Războiul duce la modernizare din diverse motive. Spre exemplu, elitele diplomatice încep să-și promoveze propriile interese, industria tinde să se dezvolte pe timp de război, armamentul și invoațiile tehnice sunt în plin progres. Totuși, pentru a purta un război sunt necesare resursele financiare, deoarece epoca respectivă este una a armatelor de mercenari care trebuie plătiți. Este nevoie astfel de un aparat capanil să centralizeze, să colexteze taxe dar, automat este envoie și de căutarea unei legitimizări a statului în fața populației, lucru ce a fost posibil prin crearea unui sistem legislativ care să ofere poporului drepturi, dar mai mult decât atât să asigure protecția acestuia. Interacțiunea cu celelalte statea creează nevoia formării unor noi instituții. Nevoia de disciplină dă naștere instituțiilot moderne.

Războaiele din secolele XVII-XVIII sunt unele de mică intensitate am putea spune, pentru că nu sunt războaie ale națiunilor, ci ale armatelor. Impactul la nivel general este unul de intensitate redusă, armatele fiind și greu de controlat, iar forțe militare reduse înseamnă automat pierderi relativ mici.

I. RĂZBOI LIMITAT - acesta este deci primul aspect care caracterizează politicca secolelor XVII-XVIII.

II. COSMOPOLITANISM . Această stare conflictuală este diminuată de cosmopolitanism care se manifestă prin mai multe modduri. În primul rând elita aristocratică începe să călătorească mai mult, având loc celebrele turnee. Italia era după cum știm un punct central deoarece reînvie în perioada respectivă dorința de studiu a limbii latine. Elitele împărtășesc o serie de valori comune, în război spre exemplu există un cod de conduită între aristocrați. Acest cosmopolitanism este animat și de apariția unei lingua franca a diplomației, care este limba franceză, folosită în interacțiunile dintre conducătorii statelor. Acest al doilea element se mai leagă și de practica conferințelor de pace - diplomații petrec ani de negocieri în care au loc numeroase conferințe: Utrecht 1713, Aix la Chapelle 1748, Congresul de pace de la Paris. În această perioadă încep să fie puse bazele practicii diplomației contemporane.

Avem de-a face cu două școli diplomatice:

1. Cea Italiană ce îl are în frunte pe Niccolo Machiavelli - „ Scopul scuză mijloacele”

2. Cea franceză care vede diplomația ca o activitate civilizată, menită să reducă șansele conflictului. Francois de Callieres spunea că un diplomat trebuie să dea dovadă de prudență, bună-credință și să fie dispus la compromis, totuși minciuna în slujba statului trebuie să fie utilizată cu limite. El a militat pentru profedionslizarea diplomației. În Franța există în anul 1716 o Academie Diplomatică la Paris. Diplomatul de secol al XVIII-lea este un aristocrat care își finanțează singur costurile deplasărilor, iar ambasadorii sunt în primă-fază spioni.

III. ÎMPĂMÂNTENIREA BALANȚEI DE PUTERE

Acest principiu a fost folosit pentru a justifica dispatiția Poloniei și multe alte conflicte europene. Înțelesul cel mai larg acceptat al termenului este acela care se referă la un proces în care niciun stat și niciun grup de state nu devin predominante. Un stat aflat în avantaj va dori să își valorifice acel avantaj prin achiziții de teritorii spre exemplu. Un stat nu își poate folosi hegemonia pentru a amenința un alt stat și acest lucru provoacă formarea de alianțe.

În secolul al XVIII-lea există două axe:

1. Anglia și Austria - vizează Franța

2. Franța și Prusia

De la jumătatea secolului al XVIII-lea axele se modifică:

1. Franța și Austria

2. Anglia și Prusia

Apar anumite idei legate de regimul politic intern, dar care nu au consecințe directe asupra relațiilor dintre state. Se naște ideea că monarhul trebuie să fie responsabil în fața populației. Acest curent este bine susținut de intelectualii francezi. ( Voltaire - regele filosof). Regele nu mai derivă din divinitate ci ține de acceptul și de voința pe care supușii și le dau. Acest lucru este promovat de Războiul de Independență American ce are la bază o întreagă teorie politică legată de raportul dintre monarhi și cei care îi deleagă autoritatea, născându-se ideea că există un pact social între populație și monarh: ” no taxation without reprentation”. Evenimentele din America aduc în limbaj un termen nou, acela de democrație.

Până la 1713 avem perioada hegemoniei franceze sub Ludovic al XVI-lea. Franța este cea maiputernică și nimeni nu o poate concura, atâta timp cât Germania este divizată. Secolul al XVII-lea înseamnă căderea Spaniei în rangul 2 al puterilor. Din punct de vedere economic, demografic, cultural Spania intră în declinul din care iese abia în secolul XX.

Avem de-a face cu emergența unor noi puteri: Rusia spre exemplu devine activă nu doar prin sud-estul Europei, dar prin înfrângerea Suediei ajunge să aibă influență și în centrul Europei, devenind un actor important pe scena internațională. Totodată avem de-a face cu ascensiunea Prusiei ( după Războiul de 7 ani 1756-1763) care devine actor principal asupra spațiului germanic, fiind superioară Austriei ( Prusia se află în tabăra învingătoare). Războiul de 7 ani ne duce într-o nouă epocă căci, încă din 1713 începe să se contureze hegemonia britanică grație forței sale comerciale și navale. În acea perioadă se creează bazele preponderenței britanice din secolul al XIX-lea. Marea Britanie va deveni cu adevărat o mare putere după încheierea războaielor napoleoniene.

Anul 1783 aduce ultima tentativă otomană de a cuceri Austria, după aceasta Imperiul decăzând major. După înfrângerea în războiul cu Liga Sfântă din 1699, pentru prima oară de-a lungul istoriei sale, odată cu semnarea tratatului de la Karlowitz în 1699, otomanii au fost nevoiți să accepte că Imperiul Austriac ajunsese la un stadiu de dezvoltare care să-i permită să trateze termenii de pace de la egal la egal cu turcii. Austriecii au început din acest moment să cucerească teritorii care fuseseră sub stăpânirea otomană de secole. Înfrângerea rușilor în campania de pe Prut din 1712 și tratatul de la Passarowitz au produs o scurtă perioadă de pace între 1718- 1730. Otomanii au reușit să-și revină, reușind să-i învingă pe austrieci în 1736, Tratatul de la Belgrad consfințind recuperarea unora dintre teritoriile pierdute în 1699. Mai târziu, în timpul războiului Crimeii, Imperiul Otoman a intrat în război împotriva Rusiei avându-i ca aliați pe britanici și francezi. Polonia fusese până la apariția Rusiei și ascensiunea Prusiei putere domniantă în acest spațiu, iar prin acorduri multilaterale ea dispare.