Istoria relațiilor internaționale perioada post război rece

Obiective

Familiarizarea studenţilor cu un segment tematic important al ştiinţelor sociale, cel al relaţiilor internaţionale, abordate din unghiul de analiză istorică şi conceptuală; asimilarea unor paradigme de referinţă în evoluţia şi teoria relaţiilor internaţionale; integrarea acestor informaţii în contextul complementar descris de alte cursuri (istoria contemporană universală, diplomaţie şi instituţii, probleme de politică externă, România în raporturile internaţionale ş.a.)

1. Războiul Rece şi mediul internaţional postbelic

Bomba atomică lansată la Hiroshima şi Nagasaki (august 1945) a adus un nou element de putere în relaţiile internaţionale care va fi urmărit cu tentaţie în timpul Războiului Rece (după 1945, U.R.S.S., R. P. Chineză, Marea Britanie au urmărit să intre în clubul nuclear).

Războiul Rece a fost sintagma utilizată pentru a denumi conflictul politico-ideologic, accentuat de opozabilitatea militară între „lumea liberă" (termen folosit de ziaristul şi publicistul american Walter Lippman), Occidentul compus din statele vest-europene şi nord americane, şi „lagărul socialist" (expresia lui A. Jdanov, liderul Cominformului).

Deşi a avut câteva crize calde (războiul din Coreea, efectele intervenţionismului sovietic şi materializarea Doctrinei Brejnev a suveranităţii limitate pentru statele est-europene ş.a.), confruntarea Est-Vest, personificată de duelul superputerilor - S.U.A. şi U.R.S.S. - nu a dus la un război major mondial cu fundamente nucleare, deşi în epoca sa, Războiul Rece a cunoscut şi ideea echilibrului teorii nucleare sau distrugerii asigurate până la teza anilor '60 a „ripostei flexibile".

Cursul mai abordează probleme referitoare la naşterea sistemului modern al relaţiilor internaţionale, la drumul spre cele două războaie mondiale, la starea de multipolaristate şi bipolaristate şi la sfârşitul acesteia din urmă.

241

Războiul Rece a avut şi specificitatea războaielor prin procură, cum ar fi exemplul asistenţei sovietice pentru Egiptul lui Gamal Abdel Nasser în timpul crizei Suezului, din 1956 sau conflictul coreean când trupele americane au avut mandat O.N.U. şi au luptat împotriva comunismului sovietic şi chinez.

Originile Războiului Rece şi efectele acestui tip de confruntare fundamentată de bipolaritate ideologică se pierd în „negura" seco¬lului XX.

Un autor consacrat, André Fontaine consideră că anul 1917, prin succesul revoluţiei bolşevice, este începutul confruntării reci dintre capitalismul occidental şi comunism, care a rămas o constantă a conflictului internaţional prin nerecunoaşterea puterii sovietice şi sindromul liniei Curzon (stoparea avansului bolşevismului în Europa).

în fapt, istoricul britanic A. J. P. Taylor (From Napoleon to Stalin) apreciază că sfârşitul „Marii Alianţe" (politologul francez Alfred Grosser denumeşte în acest fel axa Washington-Londra-Moscova pentru colaborarea militară belică) coincide cu o ,j>ace rece" sau „pace armată" când marile puteri învingătoare trebuie să-şi desemneze sferele strategice de interes.

Sintagma de ,Jtăzboi Rece" a fost folosită de Walter Lippman şi finanţistul american Bernard Baruch, reutilizându-se expresia utilizată în Evul Mediu, în conflictul mauro-spaniol sau litigiile după Pacea de Augsburg (1535).

Charta Atlanticului, semnată în 1941 de S.U.A. şi Marea Britanie, acordă statelor dreptul la suveranitate politică, iar Stalin insista ca Uniunea Sovietică să impună modelul comunist în regiunile unde avea influenţă prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

în fapt, S.U.A. şi Anglia credeau că U.R.S.S. trebuie să aibă o centură (brâu) de securitate format din statele răsăritene care trebuiau să aibă relaţii externe pozitive cu Moscova.

Din punct de vedere tactic, Stalin a folosit „metoda dozajului" în sprijinirea graduală a partidelor comuniste pentru preluarea puterii în ţările Europei de Est.

Unii istorici militari (Mihail E. Ionescu) sau analişti americani (William Mac Cagg) spun că un prim semn palpabil al începutului Războiului Rece ar fi instaurarea „regimului F.N.D." în România, prin venirea la putere a guvernului procomunist condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945).